We need to talk about Corneliu

La nivel public, există o tendință evidentă de a evita discuțiile despre zonele întunecate ale istoriografiei românești. Am trăit, din 1938 până în 1989, o jumătate de secol de dictaturi, regală, militară și comunistă, care-a urmat unei o perioade dubioase, plină de antisemitism, ce-a pregătit terenul în prima parte a secolului trecut, dar n-am reușit, după revoluție, să exorcizăm efectele acestora. Faptul că unii dintre cei aflați temporar la putere i-au asuprit sau ucis pe alții, la fel de antidemocrați ca și ei, n-ar trebui să curețe imaginea niciunora. Vinovați sunt cu toții, dar uite că, în 2017, încă există oameni care cred că ideile unor personaje sinistre ar trebui urmate și numele lor cinstite.

Lista e lungă, dar cel mai evident exemplu e cel al lui Corneliu Zelea Codreanu. Cărțile lui se vând în librării și-am întâlnit destui indivizi ce-și pun citate din el pe post de cover foto pe Facebook. Omul care-a înființat o organizație fascistă în care a îmbinat idei împrumutate de la italieni și germani cu antisemitismul local, ultranaționalismul și misticismul ortodoxist ar trebui cumva să fie un sfânt, în viziunea unora, doar pentru că a fost ucis în timpul dictaturii carliste. Asta ar șterge cumva faptul că și-a început ascensiunea politică cu o crimă, iar organizația pe care a condus-o era deja vinovată, până în acel moment, de asasinarea unui prim-ministru (un al doilea a urmat, la mai puțin de un an, ca răspuns la uciderea lui Codreanu).

Dacă cumva unora li se pare că Codreanu e greu de apărat, s-ar putea să găsească un erou în Antonescu. Doar a scăpat de legionari (dar doar după ce i s-au părut prea necontrolabili), a luptat împotriva rușilor și a fost șeful armatei – alt exemplu de individ înghițit fără discernământ de ultranaționaliștii locali, fiindcă pogromurile pe care le-a endorsat în timpul colaborării cu legionarii și după, mai ales în zonele ocupate, pot fi trecute cu vederea (dacă nu ți se spune, direct, că sunt minciuni).

Cei doi, cel puțin, nu sunt acceptați la nivel politic. Nici un politician serios nu-și permite să apară la vreun eveniment care-i cinstește, statul român nu organizează așa ceva și nici nu li se ridică statui (nu că n-ar fi fost tentative). Lucrurile se schimbă când intrăm în zona culturală. Faptul că un individ a scris o poezie sau o carte, de preferință un pic naționalisită sau mistică, îi șterge toate celelalte păcate. Așa ajung unii să sară în apărarea lui Nichifor Crainic, ideolog antisemit, Radu Gyr, autorul imnului legionarilor și omul care-a alungat evreii din teatre cât a fost demnitar, sau Mircea Vulcănescu, “doar” simpatizant legionar și “un simplu” funcționar care s-a ocupat, printre altele, de spolierea evreiilor români în perioada războiului. Cu toții au cel puțin o stradă care le poartă numele – și se ridică valuri de indignare când cineva vrea să schimbe acest lucru. Apărarea principală, în cazul celor trei: faptul că au suferit sau murit în închisoare pe vremea comuniștilor îi transformă în sfinți, iar sfinții, se știe, nu greșsec.

La nivel mainstream, e aproape un sacrilegiu să vorbești despre simpatiile legionare și/sau naziste ale unora ca Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran, fiindcă apare aproape imediat “slippery slope-ul”: dar ce-o să facem acum, o să-i ștergem din istorie? Dacă l-am văzut la Pleșu, ce pretenții să ai de la alții?

Alte popoare implicate în atrocitățile celui de-al doilea război mondial, și în special germanii și japonezii, au reușit să-și exorcizeze demonii, într-un fel sau altul. Românii n-au făcut însă asta la timp, evident și fiindcă atunci când ar fi tebuit să se întâmple eram ocupați să facem față unui alt tip de dictaturi atroce, cea comunistă, dar și pentru că ne-am scăldat călduț în situația confuză a unei țări în același timp învinsă și învingătoare, din cauza întoarcerii armelor împotriva germanilor.

La noi, poate că afli de lucrurile astea din filme sau din cărți, dacă vrei să te informezi sau ai norocul să dai peste ele, dar la nivelul acceptării și cunoașterii publice a lucrurilor nasoale care s-au întâmplat în perioada acceea, băltim într-o plăcută uitare. Așa că nu-i de mirare că apologeții acestora au invadat Internetul și rescriu o variantă ultranaționalizată a istoriei, în care românii sunt mereu cei mai buni și, chiar dacă nu-s, sunt de-ai noștri și n-avem voie să-i criticăm vreodată, iar indivizi precum Antonescu sau Codreanu devin miturile fondatori ai viitorilor extremiști pe care îi simțim că vin, dar nu știm încă unde și când o să prindă avânt.

În condițiile în care neonazișții din alte țări, în special Scandinavia, se organizează după “Cărticica șefului de cuib”, iar, mai la noi, Noua Dreaptă pune dibs pe spații publice, pe motiv că nu le place ce se întâmplă acolo (a se vedea cazurile de la MȚR, Liceul Coșbuc și, mai nou, Opera Română din Cluj), uneori chiar cu ajutorul deloc dezinteresat al autorităților (vezi parada gay din Cluj sau, chiar, cea din București), să faci marcaj unu-la-unu la fiecare individ care se apucă să facă apologia unor vremuri ce-ar trebui, pur și simplu, condamnate, e pur și simplu neproductiv. Faptul că legionarismul și a altor forme de dictatură prin care-am trecut, în orice formă, nu-s de lăudat, ar trebui să fie știut de toată lumea – și doar educația poate face asta. Doar că e greu, avem mereu alte probleme, mai presante, mai actuale, așa că nu ni se pare vreodată o prioritate. Spre deosebire de noi, fanii tuturor ălora înșirați mai sus, au și timp, și energie, și-și caută, încet-încet, cu răbdare, inși dispuși să-i asculte, pe care îi învață apoi “adevărata” istorie. Sper să n-ajungem vreodată să trăim vremurile în care o să găsească destui.