Maduro a devenit președinte în 2013, după moartea lui Chavez, în contextul unei crize economice declanșate deja pe vremea primului. A câștigat niște alegeri făcute pe fugă cu un avans minim, de 1,5% dintre voturi, și multe acuzații de fraudă. Aproape imediat, a preluat controlul total, parlamentul controlat de el dându-i dreptul de a conduce prin decrete prezidențiale.

Criza economică a continuat, pe fondul scăderii prețului petrolului, inflația ajungând la 1.000.000% în 2018.

În 2015, opoziția a câștigat, cum-necum, alegerile pentru Adunarea Națională, dar Maduro a numit în perioada de tranziție oameni de casă la Curtea Supremă. Judecătorii i-au întors favoarea și au început să-i acorde și mai multe puteri președintelui.

Un an mai târziu, o serie de tribunale regionale au anulat semnăturile strânse pentru un referendum de demitere a președintelui, iar Curtea Supremă a încercat chiar să lase parlamentul fără puteri legislative în 2017 (au revenit asupra deciziei, după proteste internaționale).

Între timp, au fost destul de multe proteste pe străzi, unele violente și au început să apară și victime. Maduro a convocat, în 2017, o Adunare Constituantă, în tentativa de a schimba Constituția, obținând practic un Parlament paralel.

La finalul lui 2018, ar fi trebuit să fie alegeri prezidențiale din nou. Maduro le-a devansat, și-a blocat principalii oponenți să candideze cu ajutorul justiției controlate de el și a arestărilor, și a câștigat alegerile la care nu prea au participat decât suporterii săi. Între timp, inflația a ajuns undeva pe la 1.000.000%.

Fiind alegeri anticipate, Maduro urma să fie numit președinte în această lună – conform Constituției, de Adunarea Națională. Evident, el a ales să fie numit de Adunarea Constituentă controlată de el, în timp ce Adunarea Națională a declarat alegerile invalide și a numit un președinte interimar.

Hence, the crisis.

Foto: CC BY 3.0 Efecto Eco