The Pinocchio situation (3)

image

O a doua „coadă lungă“ descoperită în lumea drepturilor de autor muzicale (şi aici e vorba aproape exclusiv de această zonă artistică) e chiar mai perversă decât prima. Este vorba de banii proveniţi din aşa numitele „copie privată“ şi „ambiental“. Prima, înseamnă o taxă care se aplică la vânzarea oricărui produs care poate fi folosit la copierea sau ascultarea muzicii (CD blank-uri, iPod-uri, radiocasetofoane, telefoane mobile etc.). Avem, evident, o distribuţie similară cozii lungi care, mai mult, nici măcar nu vine cu vreun playlist ataşat, pentru că nimeni nu are cum să ştie cum vor fi folosite.

„Ambientalul“ înseamnă toate locurile în care e posibil să se asculte ceva, de la autocare, la baruri din Ferentari, indiferent dacă e vorba de un album cu manelele lui Guţă sau de un audiobook cu Mein Kampf (nu-i o glumă, chiar există). Desigur, pentru a colecta respectivele taxe (sunt trei, câte una pentru fiecare organism de gestiune colectivă, şi ar putea fi mai multe dacă respectivele OGC-uri se înmulţesc), inspectorii trebuie să-i convingă pe proprietari că mai trebuie să dea o dată bani pentru nişte CD-uri pe care ei ştiau că le-au plătit. Iar asta e riscant, mai ales în Ferentari, unde nu se ascultă totuşi Mein Kampf, dar se aplică vârtos şi bine plasat nişte principii extrase de acolo. Uneori cu sabia.

Chiar şi într-o lume ideală, în care toate aceste taxe ar fi colectate 100%, în care s-ar şti cu precizie tot ce s-a ascultat într-un an de zile oriunde în România, n-am avea decât două certitudini: 15% din bani rămân la organismele de gestiune colectivă şi undeva pe la 80% din artişti nu vor primi suficienţi bani pentru a avea un trai decent doar din drepturile colective colectate de respectivele instituţii. Chiar şi hiturile de anul acesta, vor fi undeva  în coadă, nerentabile, după 10 ani, ca să nu mai vorbim un viitor îndepărtat, la  70 de ani la moartea autorului.

Aici e minciuna. „Vrem să extindem protecţia la 90 de ani de la moartea autorului. Vor câştiga rudele“. „Vrem să câştigăm şi din melodiile pe care ţi le pui pe mobil când te sună cineva. Se aud în public, iar autorul pierde bani.“ „Vrem să câştigăm bani din fiecare streaming online, pentru că nu se mai vând CD-uri şi moare Lily Allen de foame“. „Vrem să se închidă Pirate Bay, că ia mâncarea de la gură secretarelor de la EMI“. Adevărul e simplu: „Vrem cât mai mulţi bani, pentru că cel puţin 15% ne rămân nouă“.

Priveşte iar graficul şi vizualizează unde e locul unui artist. O picătură într-un ocean. Cei mai mulţi vor câştiga bani doar din concerte, vreun norocos contract de imagine sau dacă-şi vând o piesă pentru vreo reclamă sau vreun generic de film. Desigur, se vor mai auzi din când în când vocile unora ca Bono, care se vor plânge că pirateria îi împiedică să-i hrănească pe cei 30 de mici africani pe care i-au adoptat după ce au luat un trip „tare, frate!“ şi pe care nu mai pot să-i dea înapoi, ca să-şi recupereze iPod-ul. Da’, a naibii, ia uite ce bine stau ei cocoţaţi în vârful „cozii lungi“.