Prima „coadă lungă“ identificată în lumea drepturilor de autor muzicale (e doar un exemplu, funcţionează relativ la fel de eficient şi în alte domenii artistice) este chiar muzica de care se ocupă organismele de gestiune colectivă (UCMR-ADA ia banii pentru autori, CREDIDAM, pentru interpreţi, UPFR, pentru label-uri). Conform legii, aceştia gestionează practic de tot ce înseamnă muzică modernă (păstrarea drepturilor timp de 70 de ani după moartea autorilor înseamnă că doar ce a fost produs de tipi care au murit înainte sau în primii ani ai celui De-Al Doilea Război Mondial se găseşte în domeniul public). Partea amuzantă e că deşi acum aproape totul se face pe computer, iar vreo 80% din indivizii care fac acum muzică n-au trecut printr-o şcoală de profil, legea protejează partiturile (pe care, cei mai mulţi artişti au probleme reale de a le completa atunci când se duc cu ele la UCMR). Ceea ce înseamnă că deşi Beethoven e în domeniul public, nu poţi asculta o înregistrare a unul concert, pentru că trebuie plătiţi violonistul şi tipul care, din când în când, loveşte două talgere.

Mai mult, legea se îngrijeşte ca nici măcar artiştii să nu aibă prea multe de zis în privinţa respectivelor UCMR-uri, introducând gestiunea colectivă obligatorie pentru anumite chestii esenţiale – cum ar fi radiourile, televiziunile şi aşa numitul ambiental (cealaltă coadă lungă care îmbogăţeşte pe cine nu trebuie). Acum, uită-te puţin la graficul unei „cozi lungi“ şi încearcă să-ţi dai seama cum s-ar putea ca banii colectaţi pentru un artist îi ajung acestuia pentru mai mult de o bere. Nu-s foarte mulţi cei din prima parte a graficului, de unde şi disperarea multora de-a ajunge prieteni cu Morar sau cine ştie ce şmecher de la MTV, să-şi facă piesele cât mai vizibile. Cum UCMR-ADA foloseşte pentru a ţine evidenţa un soft ultraperformant, adică un fişier Excel, să fii în capul cozii lungi arată chiar mai bine în cont decât în realitate, în timp ce tot ce scade sub preţul unei lăzi de bere riscă să nu fie nici măcar luat în calcul.

De fapt, cam 70% din banii pe care-i încasează UCMR nici măcar nu se ştie prea bine cui ar trebui să fie împărţiţi, aşa că ori ajung, prin redistribuire, tot la cei din fruntea topurilor, ori se în diverse proiecte obscure şi dubioase (şi unele guri rele vorbesc chiar de ceva afişe electorale). Adevărul e că există doar o singură variabilă certă în toată povestea asta: procentul de 15% care revine, prin lege, organismului de gestiune colectivă. Situaţia e cam la fel în cazul CREDIDAM, care se mai ocupă, la grămadă, şi de interpreţii din filme, reclame, piese de teatru sau de balerinii de la Dansez pentru tine, ceea ce face Excel-ul acela ceva mai complicat. Doar UPFR-ul o duce mai bine, fiindcă numărul membrilor este cu mult mai mic, iar casele de discuri sunt, la rândul lor, gestionarele unor „cozi lungi“ de artişti care să le aducă profit (şi aici vorbim deja de banii care le revin legal, prin contract, lor, pentru editare – nimic din ce ajunge aici nu merge mai departe).