The Pinocchio situation (1)

Textul acesta e mai ales despre economie, dar are destul de multă legătură cu copyright-ul şi cu muzica. Ce treabă are asta cu muzica? Păi cam aceeaşi treabă pe care o are muzica cu industria muzicală. Explică cum fac bani nişte oameni care nu fac muzică, ci doar o vând.

Totul porneşte de la un lucru evident: Internetul a schimbat radical lumea vânzărilor cu amănuntul. Cum? Păi, e destul de simplu de explicat. Într-o librărie clasică găseşti câteva mii de volume. Mai mult, acestea respectă o veche lege economică, numită distribuţia Pareto (sau legea 80/20): 20% dintre cărţile din librărie produc 80% din veniturile respectivei prăvălii. O dată cu Internetul, lucrurile s-au schimbat, iar Chris Andreson, redactorul-şef de la Wired, a fost cel care a dezvoltat teoria care explică cum funcţionează în momentul de faţă vânzările în cartea The Long Tail: Why the Future of Business Is Selling Less of More (sau Coada lungă – De ce viitorul în afaceri înseamnă să vinzi câte puţin din toate).

Pornind de la exemplele Amazon, Netflix sau Rhapsody (un fel de iTunes mai puţin celebru la noi), Anderson a descoperit că legea 80/20 nu mai funcţionează. O dată ce spaţiul de raft devine mult mai ieftin decât într-o librărie clasică, firmele îşi permit să pună la vânzare mult mai multe produse. În cazul mp3-urilor, spaţiul de stocare este infinit, iar costurile tind spre zero (mă rog, în condiţiile în care ai totuşi buget pentru nişte hale pline cu hard disk-uri şi mai trebuie să plăteşti şi cotă parte la Enel-ul local).

Ei bine, în acest caz, deşi în continuare există hituri şi topuri şi vânzări record pentru o piesă sau un album, distribuţia seamănă ceva mai mult cu o chestie din aia despre care am învăţat unii în liceu că se cheamă asimptotă – deşi pare că se apropie de zero, tinde spre infinit. Faza cu adevărat interesantă este că, deşi melodiile care nu sunt hituri nu vând decât în cantităţi extrem de mici, cumulat, sumele obţinute din aceste vânzări se apropie sau chiar depăşesc ca valoare sumele pe care le adună un magazin online ca iTunes din U2, Michael Jackson sau Madonna şi fraţii lor ultrapromovaţi. Mai mult, se pare că orice album, oricât de obscur şi ascuns în măruntaiele siteului ar fi el, vinde măcar o piesă pe an, cât să aibă Steve Jobs bani de un bacşiş decent la McDonald’s.

Cam asta-i coada lungă. Pe scurt: dacă poţi vinde pe un singur site toată muzica din lume (mai puţin Prince şi The Beatles, cărora nu prea le plac vânzările digitale), vei câştiga cei mai mulţi bani din muzica care nu se dă la radio şi la MTV. Mai mult, respectiva distribuţie a veniturilor rămâne asemănătoare oricât de mult ai împărţi pe nişe respectiva muzică. Vei avea o coadă lungă şi dacă vinzi doar muzică clasică, şi dacă vinzi electronică, şi dacă vinzi dubstep, chiar şi dacă vinzi doar piesele lui Holograf care conţin cuvântul „dragoste“ (cam toate, la o verificare sumară).

Cum Anderson şi-a publicat cartea în 2006, pornind de la un articol din revista pe care o conduce, de prin 2004, cititorii au avut timp să descopere „cozi lungi“ şi în jocurile Lego, şi în filatelie şi în industria telefoanelor mobile şi presupun că şi în filmele cu zombie. Aşa că-mi permit şi eu să remarc că aşa numitele „drepturile de autor“ se dovedesc, la rândul lor, un exemplu perfect al cozii lungi, care-i avantajează, ca întotdeauna, pe intermediari (care răspund la răufamatele nume de Organisme de Gestiune Colectivă şi major labels). Povestea asta urmează să fie discutată în partea a doua.