Țara nu chiar atât de moartă

Există un motiv destul de evident pentru care, în România, antisemitismul nu mai este public și vehement. Nu, nu ne-am civilizat. Doar că nu mai avem (aproape deloc) evrei. Românizarea a fost un succes.  La ultimul recensământ, procentul românilor era de 88,9%, iar numărul evreilor era de câteva mii, față de 728.115 în 1930. Și da, scăderea poate fi explicată, în parte, prin “plecarea” (a se citi vânzarea) din timpul comunismului și variațiile de teritoriu, dar pentru sute de mii dispariția a fost de nefericita întâlnire a vremurilor cu nazismul și legionarismul.

Despre țara asta e vorba înȚara Moartă, documentarul lui Radu Jude în care ne sunt citite, pe fondul vizual al imaginilor din arhiva Costică Acsinte, fragmente din jurnalul ținut, între 1938 și 1946, de doctorul evreu Emil Dorian. E un film ciudat, în care vizualul e pus în serviciul textului și cinematograful e transformat într-un soi de sală de ascultat audiobook-uri. Fotografiile de epocă ale lui Acsinte, deși puse atent în context, par adesea doar un gimmick vizual – nu știm, cu adevărat, aproape nimic despre oamenii ăia și despre rolul lor în evenimentele care sunt relatate, în paralele. Dar e un gimmick pe care l-a folosit și Penguin, când a ilustrat traducerea cărții De două mii de ani… a lui Mihail Sebastian, roman ce prevedea în 1930 ce avea să se întâmple 10 ani mai târziu, tot cu o poză din arhiva Costică Acsinte.

De fapt, știm un lucru: că n-au avut cum să nu știe. E aproape impresionantă cantitatea de informații care ajungea, în contextul războiului și a cenzurii, la un doctor evreu din București. Și e de-a dreptul imposibil ca atunci sau după război, acele lucruri să nu fi fost știute și de restul populației. Și totuși, o tăcere adâncă s-a așternut peste întâmplări, ajutată, ce-i drept, și de controlul informațional impus vreme de zeci de ani de comuniști. Și există o explicație simplă pentru tăcerea asta: au vrut să uite.

Și au uitat. Și ne-au adus în situația asta în care, unii, neagă chiar și existența acelor întâmplări iar alții se uită, cu ochi mari și mirați, la filmul lui Jude, și se întreabă: “Cum de n-am știut?”. E mult mai simplu să crezi că românul a fost mereu cinstit și primitor, că n-avea cum să greșească pentru că a fost mereu cel opresat, niciodată opresor, că de vină au fost, desigur, alții: Hitler, germanii, ungurii, vremurile. Poate chiar și evreii– or fi făcut ei ceva. “Noi n-avem nicio vină” e laitmotivul pe care-l auzi prin subsolorile Internetului de fiecare dată când e ridicată problema vinei: a legionarilor (patrioți și anticomuniști, strigă subsolurile), a lui Antonescu (un erol al canalizărilor), a membrilor cabinetului, a armatei, a intelectualilor vremii (să nu te atingi de intelectualii noștri, se-aude de sub blocuri).

Dacă urci un pic mai sus, la suprafață, o să găsești o formă mai subtilă a apărării dreptului la uitare. “Dar unde o să ne oprim?” se întreabă mirați unii, intelectuali cu panaș. Bine, să zicem că nu-i OK cu Căpitanul și Antonescu, zic ei, doar a zis și UE asta (și din subsoluri se aud, instant, sloganuri eurosceptice), dar Gyr și Vulcănescu au fost intelectuali (cei mai mari, sar capacele când se aude numele lor) și – apărarea supremă – doar n-o să-i facem uitați pe Cioran sau Eliade (“rătăciri ale tinereții” se zice, chiar și la nivelul străzii). Apărătorii dreptului la uitare a crimelor antisemite sar repede în apărarea memoriei celor care le-au endorsat, într-un fel sau altul. În lumea în care românul e perfect, nu există loc de nuanțe, e mereu totul sau nimic.

S-au scris deja zeci de cărți, s-a făcut un raport al unei comisii prezidențiale, s-au făcut filme (Odessa lui Florin Iepan e un exemplu) și, cu toate astea, unii de prin subsoluri (și nu doar, ai fi suprins pe unde-i poți găsi) aleg uitarea sau reinterpretarea istoriei pe eternul calapod “românii nu pot greși”. Și, în timp ce uită, repetă aproape fără greșeală sloganele de dinaintea războiului, pe care, cumva, nu le-au uitat. Și înlocuiesc (nu întotdeauna) evreii cu homosexualii, migranții, arabii, țiganii, asistații sociali, tefeleii sau ce le mai pică la îndemână și la gură. Și tare mi-e teamă că, dacă li se va oferi ocazia, își vor aminti exact ce trebuie făcut ca să scape de toți ăștia care-i deranjează. Apoi, vor cere să se aștearnă iarăși uitarea.