Referendumul homofob nu pleacă nicăieri

Văd că s-a dus lumea după fentă (sau după lacrimile lui Gheorghiu) și crede că Referendumul inițiat de Coaliția pentru Familie e îngropat definitiv în Parlament. Nu, nu e. E fix acolo, în Senat, la comisii. Doar că există mica problemă că politicienii nu știu ce să facă (acum) cu el.

Și nu mă refer la următorii pași de urmat. Aceia se știu cât de cât și vor fi fix aceeași: votul în plen, urmat de o perioadă confuză, în care nu se știe exact dacă cele 30 de zile se calculează de la vot sau de la promulgarea legii de către Președinte, pentru că cineva a scris Constituția prost, după care vine referendumul propriu-zis. Când se va întâmpla e altă discuție și aici apare confuzia politicienilor actuali.

Să ne înțelegem. În ciuda fanteziilor că actualul referendum e o invenție a PSD-ului, a rușilor, a PNL-iștilor evangheliști sau a lui Felix Tătaru, adevărul e că ideea chiar vine dintr-o parte a societății civile. O parte habotnică, retrogradă și homofobă, dar, totuși, o parte a societății civile. Propunerea e mai veche decât mulți dintre actuali actori implicați, aș putea zice că a apărut cel puțin prin 2006 (anul II după Facebook, pentru cine s-a născut cu calculatorul în brațe), și nu-i nici neapărat românească, bântuie de mult prin toată zona asta care-a sărit pârleazul Cortinei de Fier cu tot cu apucăturile proaste căpătate în comunism. Că pe urmă s-au raliat în jurul ei tot felul de grupuri de interese, de la BOR la ultranaționaliști neo-legionari și de la conservatori ILD-iști la băieți care-și fac vacanța în tabere de pregătire paramilitară, e altceva. Referendumul homofob adună sub umbrela lui grupări diverse, iar pe umbrelă poate să-și pună absolut oricine sigla, după interes (așa cum se și vede în poza de mai sus).

Așa că nu-i de mirare că politicienii, mai ales cel din partidele vechi, funcționând la fel ca orice alt grup de interese, au căutat să-și tragă pe spuza lor fructele unui posibil referendum. PNL-ul, probabil, a visat că referendumul o să-i ajute la alegerile de anul trecut. PSD-ul a zis că poate-i ajută acum să ascundă discuțiile despre justiție și să-ncurce puțin și opoziția. Până și Gheorghiu, președintele CpF-ului, visează la o reînviere a PNȚCD-ului sau la crearea vreunui alt partid conservator care să-l facă iar relevant politic. Adevărul e că Referendumul s-a blocat acum fiindcă niciunuia dintre actorii principali din Parlamentul României nu i se pare că poate poate profita de pe urma lui. Mai degrab, îi încurcă.

Partea mai tristă e că inițiativa legislativă care ar trebui încheiată cu acest referendum este prima de acest fel din cei 27 de ani de Românie democratică. Niciun alt grup n-a reușit să strângă (cu sau fără ajutorul BOR-ului, chiar nu contează) acele minimium 500.000 de semnături pentru așa ceva. Iar actuala situație ar putea distruge din start apariția unor încercări similare (să zicem, pentru Roșia Montană, păduri sau alte teme ONG-istice). E destul de evident, în momentul de față, că politicienilor nu le place să li se impună teme din afară, într-un mod atât de direct. E la fel de evident că restul societății civile, un pic mai destupată, sștie că schimbările făcute cu ajutorul politicienilor, așa proști și pe interes cum sunt ei, sunt mai ușor de obținut prin lobby și persuasiune, decât prin a-i pune în fața faptului împlinit. Dar asta nu înseamnă că e OK să distrugem un instrument prevăzut de Constituție, doar pentru că e folosit de indivizi care nu ne plac. Filtrele de a bloca o astfel de inițiativă există, iar soluția cea mai simplă ar fi respingerea legii în Senat. Ideea vânturată de unii că Parlamentul n-are dreptul de a “cenzura” “poporul” e la fel de păguboasă, pe termen lung, pentru viitorul unor asemenea inițiative.

În plus, ar trebui profităm de ocazie pentru a repara un defect evident al actualei legi a referendumului, moștenire a bătăliei PSD-ului cu Băsescu. Reducerea pragului de participare la 30%, deși poate părea o mișcare logică (și chiar apărabilă), a fost o greșeală și revenirea la un prag de 50% ar trebui să devină o prioritate. Sau, de ce nu, să impunem un 50% pentru una sau alta dintre opțiuni. Știu, e absurd, dar la fel de absurd e și ce se întâmplă acum. Și, la urma urmei, dacă tot vorbim de “dictatura majorității”, un soi de absolutism popular, măcar să fie o majoritate absolută.