Ne este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari

Am văzut acum aproape două săptămâni cel mai recent film al lui Radu Jude, “Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari”  și încă îl diger. Nu-s sigur că mi-a plăcut, dar nici nu-s sigur că e un film care ar trebui să placă. Privind-ul, m-am simțit ca într-o dispută lungă, de Facebook, în care încerci să-i convingi pe tot felul de indivizi că adevărul istoric e un pic diferit de ce-au citit ei prin manualele coafate de orice îndoială. Aproape îmi vine să cred că bucăți din scenariu sunt luate din dispute de Facebook – dar știu că tropii comuni apar în orice conversație, Jude n-a făcut decât să-i expună.

M-am întrebat totuși dacă e asta cea mai bună metodă de a privi în urmă, la niște crime care ar trebui să ne apese ca popor și care nu există, aproape deloc, în conștiința publică, dacă pusul ororilor în contextul comediei, a nudității, a banalului cotidian e cea mai bună abordare. N-am un răspuns. Cu certitudine, filmul nu e despre ororile de atunci, e despre cum se raportează nația asta la acele orori. O națiune proaspătă, ca mai toate națiunile, care a avut nevoie de un secol pentru a-și crea o istorie glorioasă și eroi naționali pentru a se sufoca apoi, fix după cel mai glorios moment al ei, în patima naționalismului și-n dictatură – fie ea acceptată sau impusă. O națiune care a trebuit să scape de comunism pentru a putea să-și recupereze trecutul, și care în încercarea asta de recuperare post revoluționară era cât pe ce să-și facă idoli din criminali.

O națiune care încă n-a aflat adevărul, deși e scris pe toate gardurile – sondajele ne confirmă că pogroamele sau Odessa sunt cunoscute încă de o minoritate. Un raport semnat de trei președinți, scris de o comisie condusă de un laureat al Nobelului, român, evreu, unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului, n-a devenit manual sau subiect public. În zonele alea mai urât mirositoare ale Internetului e subiect de atac, e conspirație, e minciună. Pentru profii de istorie cu studii făcute pe vremea naționalismului comunist sau cu profi din vremea aia, subiectul nu prinde – ei încă mai cred în istoria aia glorioasă. Și, uite așa, e îngropat într-o mare de patriotisme greșit înțelese, fără să fie înțeles și exorcizat, parcă pentru a ne condamna la a-l repeta cu prima ocazie.

Pentru că n-am putut să nu pun CpF pe mult prea albul afiș, parcă lăsat intenționat să fie completat cu denumirile contemporane ale epigonilor celor care-au pornit haosul din perioada anilor ’20-’40.  Coaliția pentru Familie e doar facilitatorul actual care scoate din români ce-i mai rău, dar e și prima care a reușit să creeze un dușman colectiv care există, în carne și oase – tot ce înseamnă LGBT. Nostalgicii legionarismului sau a național comunismului se luptau tot cu dușmanii din cărțile lui Nae Ionescu sau din scrierile lui Crainic, doar că dușmanii ăia nu prea mai erau pe aici și atunci partidele născute de tot felul de ciudați păreau doar niște ciudățenii – fie ele și ciudățenii cu tracțiune (deși cred că Vadim în turul II a prezidențialelor a fost singurul adevărat moment de glorie pentru acea gașcă).

CpF-ul a inventat în schimb un dușman ce s-a transformat în cel mai mic numitor comun ce unește la un loc o gașcă atât de eclectică de naționaliști, nostalgici, legionari, conservatori, evangheliști, popi și mireni, pesediști, peneliști, ex-pedeliști, aldiști (sau cum s-o zice), pemepiști, udemeriști de nici n-ai cum să-i enumeri pe toți fără să ratezi vreo categorie. De fapt, nu l-a inventat, a preluat o temă testată în mai toate țările est europene, descoperite brusc de evangheliștii americani drept pur creștine, și pompată de rușii care vor un buffer față de Vest – vezi referendumurile similare din Croația sau Slovacia și constituțiile țărilor care ne enervează.

Și scriu despre CpF, în contextul filmului ăsta, pentru că, dacă ar fi să faci o diagramă Venn a mulțimii cepefiștilor și a mulțimii celor care neagă sau încearcă să diminueze vinovăția românilor sau, mă rog, a armatei române în pogroamele de la Iași sau Dorohoi, în morțile din lagărele din Basarabia și Transnistria, în exterminarea evreilor din Odesa, s-ar putea să-ți iasă un cerc. Sau, mă rog, ceva atât de apropiat încât, la numărul ăla imens de negaționiști și cepefiști, se poate confunda cu unul. Fiindcă ce e altceva referendumul care stă să vină decât o numărătoare a celor vor ieși să spună încă o dată că “Ne este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari”.

Și da, e ușor să-i judeci, dar și noi am ignorat subiectul ăsta prea multă vreme și poate că am fi avut nevoie de filmului lui Jude pentru a ne deschide ochii mai de mult. Cel puțin eu, aș fi avut nevoie, măcar pentru a-l putea întreba pe bunicul, care-a fost și el la Odesa, când încă se mai putea, ce-a văzut el pe acolo acolo.