Music Like Water

6a00d8341c59be53ef00e55003801f8834-640wi

Fă un calcul rapid. Cam cât timp îţi ia să găseşti un album, gratuit, pe net? Un minut? Zece? Hai, o oră, dacă e vreun album obscur de electrojazz de prin 1937. Pe iTunes? Nu merge, Romania e încă un mare producător african de banane în viziunea departamentelor de vânzări de la Apple. Să zicem că nu-l downloadezi ilegal. Chiar şi dacă n-ar exista acest fenomen (cu ajutorul vreuneia dintre legile idioate pe care se tot chinuie să le impună la nivel european organismele pro-copyright), poţi găsi destul de rapid o listă de vreo 20-30 de siteuri pe care poţi asculta, gratuit, cam orice-ţi trece prin cap.
Şi aici vine elveţianul Gerd Leonhard cu o afirmaţie şi, pornind de la asta, cu o soluţie. Orice se întâmplă vreodată pe Internet, de la inventarea lui, e numai şi numai o simplă operaţiune de copiere. Biţii nu circulă liberi pe reţea, să-i culegem noi când avem chef, ci e vorba întotdeauna de un schimb între două sau mai multe calculatoare, care se face, evident, prin transfer de informaţie. Ei bine, deja avem o problemă, dacă e să ne luăm după talibanii copyright-ului care vor bani din orice.

Prin 2003, Gerd s-a trezit Nostradamus şi s-a apucat să facă opt predicţii legate de viitorul muzicii. A scris şi o carte, numită evident The Future of Music, împreună cu David Kuzac. Se găseşte de cumpărat aici. Ele sună cam aşa:

–    Muzica va fi ca apa. Ceea ce ar putea însemna că va fi incoloră, inodoră şi insipidă, cam ca muzica dance românească, nici nu îngheaţă sub 0 grade, ca manelistele. Dar nu înseamnă asta, ci înseamnă că „muzica nu va mai fi un produs, ci un serviciu.“ Până de curând, cum o zice chiar Gerd, casele de discuri ştiau că e mai profitabil să vinzi sticla (CD-ul, caseta etc.), decât să vinzi conţinutul. Problema e că acum conţinutul e pe net şi e la fel de accesibil ca apa. Desigur, poţi să plăteşti în continuare pentru ea (cel puţin de când s-a inventat apa plată de la robinet).
–    O plăcintă mai mare, felii mai mici. Actualul sistem va fi erodat de servicii digitale mai ieftine şi mai accesibile. Nu vom mai plăti la bucată, vom plăti accesul, sub forma unui abonament. Se întâmplă deja, pe last.fm sau Spotify. Cu toate acestea, va creşte consumul, datorită accesului mai rapid la informaţie. Cum ar veni, e mai simplu să asculţi un album în momentul în care afli de el, chit că e trecut de miezul nopţii, decât să te duci să-l cauţi la Cărtureşti şi să te alegi doar cu o şaorma de la Dristor.
–    Diversitate şi omniprezenţă. Adică muzica va fi peste tot – acasă, la birou, pe mobil, pe ipod – şi vei putea găsi orice-ţi trece prin cap. Mă rog, cu o condiţie importantă: să existe. De o piesă cu Maria Tănase cântând Metallica nu-ţi face rost nici Steve Jobs, , in schimb de Marina Voica cantand Michael Jackson da, dar aia e alta poveste.
–    Accesul la muzică va înlocui proprietatea. Adio harduri externe de 10 terabiţi. Or să apară siteurile pe care găseşti orice, la un search, şi asculţi cât ai chef.
–    Accesul multipoint va fi un standard. Un fel de dozatoare cu muzică, la metrou, în gară sau în parc, pe principiul ălora cu Coca-Cola de la Romană sau ale celor cu seringi pentru heroinomani de la elveţieni. Evident, wireless, că USB-ul e deja depăşit de situaţie.
–    Go direct. Majoritatea artiştilor vor comunica direct cu fanii, prin intermediul propriilor lor angajaţi care se vor ocupa de promovare, distribuţie şi ce o mai fi nevoie. Rolul caselor de discuri se va diminua.
–    Software-organism de gestiune. Calculul cu hârtia, creionul şi şpaga vor fi înlocuite de tehnici de monitorizare care vor face consumul de muzică să fie cunoscut cât mai în amănunt. Gerd pomenea aici ceva şi de DRM-uri, care şi-au dat obştescul sfârşit, dar, desigur, nimeni nu poate fi perfect (Chuck Norris e doar excepţia care întăreşte regula).
–    Mobile mania. Celularele şi orice dispozitiv wireless vor consuma mai multă muzică decât ar face-o orice site şi orice serviciu peer-to-peer, ever.

d19996551f523129adddbe1eaeec1d9fb130e98e_m

Şase ani mai târziu, toate aceste previziuni par la fel de valabile. Şi pentru fiecare dintre ele se pot găsi exemple cât se poate de autentice. Ciudat e că, în ciuda faptului că, pe de o parte, labelurile par a vrea să ne întoarcem în Evul Mediu al CD-urilor care se pot lua doar din magazine, tot ele sunt cele care au grijă să-şi bage codiţa în proiecte gen Spotify, tocmai pentru a nu fi lăsaţi pe din afară când vine schimbarea peste ei.

Gerd susţine totuşi că nu Spotify e soluţia viitorului. Actualul sistem e bazat pe licenţe – orice ai vrea să faci pe net, ai nevoi de permisiunea deţinătorului de drepturi. Ar trebui însă trecut de la asta la legalizarea lucrurilor care se întâmplă oricum pe net, şi anume accesul liber la muzică. Totuşi, parcă e aiurea ca muzica să fie gratuită. Ce ne facem cu artiştii? Există o soluţie, crede Gerd, şi o  promovează intens, la conferinţe internaţionale şi în scrisori deschise adresate lordului Mandelson (adept al introducerii legii celor „3 lovituri“ în Anglia şi, probabil, fan Lily Allen): Digital Music Licence (poreclit şi DML).

Soluţiile tehnice anti-piraterie sunt aproape imposibile, iar netul va fi întotdeauna cu un pas înaintea oricăror astfel de propuneri. Problema e că, nu există licenţe prevăzute de lege care să reglementeze utilizarea pe internet, ci doar iniţiative private în genul Creative Commons (care e utilizata mai mult la fotografii şi la texte, decât la muzică). Deci, cum bătălia e ori imposibilă, ori mult prea consumatoare de bani şi resurse, Gerd spune ca a venit momentul unui switch: să nu mai plătim fiecare copie în parte, să plătim dreptul de a avea acces nelimitat la muzică. Digital Music Licence (DML) ar însemna o licenţă publică, standardizată şi deschisă, adică, de fapt, o sumă (săptămânala, zice el), de un euro/utilizator – în Franţa, Germania etc. – sau o liră – în Anglia – care ar trebui plătită iniţial de ISP-uri, operatori de telefonie mobilă sau alte firme ce furnizează internet. Un calcul scurt face ca, doar în Anglia, să se adune o sumă de 2,6 miliarde de lire, adică de aproape două ori mai mult decât încasările 2008 ale industriei muzicale engleze (1,36 miliarde).

2f5cf58d4f5d895ecec115b552982af9a5ba8af3_m

Bun. Pare simplu, aşa şi, în cea mai mare parte, cred că Gerd chiar are dreptate. Soluţia lui vs. Minunata lege „3 strikes“are câteva avantaje evidente:
–    nu transformă utilizatorul în infractor şi ne scuteşte de procese interminabile în care se cer daune de milioane
–    ia nişte bani dintr-o zonă din care nu încasa nimeni nimic (şi să mă scutească ăia care contabilizează fiecare download ilegal la pierderi, în bani, pentru că o mare parte dintre cei care downloadează nu s-ar duce să cumpere albumul din magazine dacă n-ar avea acces la el)
–    îi determină pe ISP-işi şi alţi plătitori de DML să ţină evidenţe destul de precise a ceea ce se transferă prin reţelele lor

Gerd mai crede însă că taxa asta săptămânală ar trebui să nu se găsească în factura utilizatorilor, ci să fie finanţată prin publicitate, chestie pe care eu aş trece-o la categoria „wishfull thinking“, dacă ţinem cont de faptul că, de exemplu, oule se scumpesc constant pe motiv că a crescut preţul la benzina cu care, probabil, se alimentează cocoşii. Bănuiesc că factura se va scumpi brusc, cu 1,2 euro pe săptămână – că trebuie să fie şi un profit din chestia asta.

A doua problemă e că nu doar muzica se găseşte gratis pe Pirate Bay and co. Din felia asta de aproape 3 miliarde, or sa vrea bucata lor şi casele de filme, şi televiziunile, şi editurile (Kindle şi Nook vor face, în câţiva ani, pentru bibliotecile noaste, ce-a făcut iPod-ul pentru colecţia de discuri). A treia ar fi că banii ăia calculaţi înseamnă muzică din toată lumea, nu din Anglia, deci felia se subţiază şi mai mult.

Până una alta, soluţia lui Gerd Leonhard pare a fi una de bun simţ şi, sincer să fiu, pare cea mai uşoară cale de a rezolva actualul scandal piraţi vs labeluri (cel puţin la nivelul downloadului, că mai sunt problemele alea legate de durata drepturilor şi de tot felul de alte protecţii creţe – dar nu despre ele e vorba aici). Totuşi, e vorba de mulţi bani vs. nimic, ceea ce mie mi se pare mai bine decât să tai accesul la net la trei sferturi din ţară pentru că şi-au trimis manele pe messenger (notă: oare Adi Minune e membru UCMR?).

74ca1084e79f2502cd8871ca49cbb4673a53021f_m

În actuala situaţie a muzicii, cu 1.000.000 de artişti lansaţi în fiecare an, orice posibilitate de a ajunge la utilizator e o şansă de a câştiga. Ca muzician, cu cât eşti mai cunoscut, cu cât strângi o comunitate mai mare de fani în jurul muzicii tale, cu atât ai mai multe şanse să câştigi şi bani din munca ta (prin concerte mai multe, în mai multe locuri şi, iată, conform lui Gerd, chiar şi din faptul că muzica ta e postată pe bloguri; in fond si la urma urmei, inainte ca industria sa faca din muzica un produs, ea se facea cunoscuta tot “la picior”).

Dacă însă potenţialii fani vor trebui să se ascundă pe siteuri cu parolă sau să inventeze o tehnologie chiar mai „ascunsă“ decât torrentul, ca să scape de o lege agresivă, banii de pe internet vor rămâne ceea ce sunt şi acum – o frumoasă Fata Morgana  după care plâng toţi cei care cred că modele de bussiness, o dată inventate, sunt eterne.