La Revoluție

image

La Revoluție, tata dădea cu aspiratorul. Televizorul mergea pe un post rusesc, pentru că, desigur, era ziua și televiziunea română nu emitea. Cu ceva vreme în urmă, a transmis vreo jumătate de oră, dar doar pentru a anunța că generalul ”trădător” Vasile Milea s-a sinucis.

Eram surprinzător de informați despre ce se întâmplă. Mătușa mea din Timișoara nu mai putea fi sunată de câteva zile și toată lumea știa de ce nu merg telefoanele. Un radio fixat pe Europa Liberă, în bucătărie, ne completase o serie din informațiile lipsă. Știam că în alte ţări comuniste se făcuseră schimbări, iar Ceauşescu, proaspăt reales (”la al XIV-lea congres”) rămăsese cam singurel. Însuși Ceaușescu ieși la televizor pentru a se plânge de agenturile străine și de agitație, iar la citit printre rânduri devenisem experți.

Cu o zi înainte, în timp ce ai mei erau la Botoșani, cu treabă, intrasem în magazinul meu preferat din oraș – unul de electronice, cu aparate foto, filme, radiouri, lanterne colorate – și auzisem, live, discursul lui Ceaușescu din București, huiduielile evidente și prompta “problemă tehnică” de după.

Și totuși, atunci când, habar n-am din ce instinct, tata a oprit aspiratorul și a apăsat butonul televizorului pe care era setat TVR-ul pentru a da peste o gașcă de indivizi în pulovere și haine urâte care strigau chestii ciudate, de genul ”Fraților, am învins!”, ”Dictatorul a fugit!”, au existat câteva secunde de confuzie.

Tata s-a uitat lung la televizor, apoi m-a strigat, spunându-mi: ”Ia uite, ăștia dau teatru la televizor”. 24 de ani mai târziu, reprezentația nu s-a încheiat încă.