Frumoase protestele împotriva cenzurării zidului din Piața Sf. Gheorghe de către bigoți, amuzante zecile de propuneri de desene adunate de Dan Perjovschi, interesante discuțiile, dar adevărul e că habotnicii sprijiniți informal de biserică au învins. Intoleranța religioasă se infiltrează încet și sigur în spațiul public și, pas cu pas, câștigă.

Cazul nr. 1

Acum vreo doi ani, un film difuzat în cadrul Lunii LGBT la Muzeul Țăranului Român a fost oprit de o gașcă de ortodocși inflamați condusă de viitorul candidat la presedinție, Iulian Capsali. A urmat scandalul de rigoare, cu inflamări și tot felul de luări de opinii, iar linia principală de apărare a atacatorilor a fost: “Nu la MȚR, e un simbol românesc, țăranul român nu e gay etc. etc.”

Urmarea? În următorii ani, organizatorii lunii LGBT au ocolit MȚR-ul (probabil că și muzeul ar fi refuzat prezența lor acolo), iar habotnicii au căpătat drept de veto în ceea ce se întâmplă acolo.

Cazul nr. 2

La un liceu important din Capitală, Coșbuc, elevii au încercat să organizeze un marș antidiscriminare, pe modelul paradey gay. Organizații creștine au postat panouri publicitare în care acuzau liceul de propagandă gay etc. etc. Linia de apărare: “Nu în școli, ne pervertiți copii”.

Urmarea? Nu s-a mai organizat un asemenea eveniment într-o școală din România, lumea nu vrea să-și ridice habotnicii în cap.

Cazul nr. 3

Într-un exces de zel sau ca urmare a vreunei șpăgi vesele, Primăria Capitalei s-a apucat să schimbe capacele de canal. Nu e clar ce estet a decis că e o idee bună să pună stema orașului pe ele, stemă ce conține o cruce. Scandal mare “nu puneți crucea pe jos” etc. 

Urmarea? Primăria a cedat parțial: “N-o mai punem de acum încolo, dar lăsăm capacele deja puse” (surpinzător, mai ales că era loc de încă o șpagă), dar biserica a pus dibs pe orice crede ea că e simbol religios afișat în spațiul public.

Cazul nr. 4

Actualul. Apărarea: “Dacă era într-o galerie, nu aveam probleme”. “Nu lângă biserică” etc.

Urmarea? Artiștii deja s-au pronunțat, n-o să mai deseneze ceva acolo. Cel mai probabil, se va constitui un soi de cordon sanitar informal în jurul bisericilor în care orice formă de artă publică va trebui să capete aprobarea consiliului parohial. Nu va fi prevăzut în vreo lege, că n-ar trece de Curtea Constituțională, nici endorsat public de BOR, ci lăsat la libera alegere a preotului local și a razei de acțiune în care-și face acesta plimbările. 

La cele peste 300 de biserici din Capitală, va fi greu de găsit câte-un calcan încă nesfințit.