De ce să te uiți la un serial pentru scenariu realist și actori de top, când poți s-o faci pentru găleți de sânge și (un pic de) umor?
Acum niște decenii, dacă erai un tânăr regizor care voia să atragă atenția marilor studiouri, o incursiune în lumea filmelor horror era una dintre cele mai sigure variante. Orice aspirant la titlul de absolvent UNATC știe cum a trecut Peter Jackson de la Bad Taste și Braindead la Lord of the Rings sau Sam Raimi de la The Evil Dead la Spider-Man. Ambii au început cu filme în care violența și jeturile de sânge erau îmbinate suficient de bine cu umorul încât să capete statutul de film-cult în loc de cel de „serie B”.
Conceptul de splatter, gore sau gorno (o combinație între „torture porn” și „gore”) era atașat filmelor acum vreun deceniu, dar explozia de seriale produse de companii de cablu (fără limitările rețelelor clasice) a adus sângele și violența extremă pe TV. Inițial, evident, gore-ul a pătruns pe micile ecrane pentru a susține firul narativ. True Blood, Dexter, Game of Thrones, American Horror Story, The Walking Dead erau sau sunt violente, dar violența nu este gratuită (cel puțin nu în primele sezoane). Însă sutele de kilograme de sânge fals consumat în aceste seriale au împins limitele atât de mult încât nu s-a mai mirat nimeni când o companie clasică, NBC, a pus pe micile ecrane Hannibal.
Creșterea a fost graduală, dar sigură, pe măsură ce fiecare producător încerca să-și devanseze concurenții cu metode mai creative și mai spectaculoase de a „ucide”. Publicul gusta asta. Când, prin sezonul al II-lea din Walking Dead, personajele principale aveau drame de familie și preocupări agricole în loc să măcelărească în mod constructiv turmele de zombies, mulți dintre fanii serialului căscau în așteptarea acțiunii. Z Nation, în schimb, o clonă după Walking Dead de pe canalul american SyFy, care a ajuns la al doilea sezon, are drame de altă natură, din categoria „care-i cel mai creativ mod de-a distruge armate de zombies fără a-ți epuiza bugetul de CGI într-o singură scenă”. Analizele psihologice despre comportamentul uman într-o situație de criză post-apocaliptică sunt înlocuite cu orgii vizuale în care pe post de armă sunt folosite Liberty Bell, cel mai mare cașcaval din lume sau Marele Canion și cu glumițe tâmp-amuzante cu un George R.R. Martin zombificat.
Pentru ca cercul să fie complet, Sam Raimi s-a întors la dragostea originară și a început să producă, pentru rețeaua de televiziune Starz, serialul Ash vs Evil Dead, în care Bruce Cambell își reia rolul din seria de filme din anii ’80, drujba continuă să fie principala armă de luptă împotriva răului și sângele continuă să țâșnească din trunchiurile decapitate într-un mod despre care nu poți spune că-i nenatural – din fericire n-are nimeni expertiză în domeniul ăsta –, dar care cu certitudine pare al naibii de nenatural.
Ai putea spune că serialul ăsta e apogeul Gorno TV-ului, dacă n-ai ști cum funcționează lumea aia. Vărsarea de găleți de sânge fals e abia la început și-a trebuit să verific cu atenție netul ca să mă asigur că Peter Jackson nu se apucă să reinventeze Braindead pentru TV.
Articol publicat în Esquire, iarnă 2015/16
