Toată lumea, download!

Textele din secțiunea asta au apărut prima dată pe freshgoodminimal, într-o serie de vreo cinci povești despre copyright, și au generat ceva discuții la vremea lui. Am mai scris pe tema asta pe veiozaarte și Vice. Cumva, lucrurile se leagă de la o poveste la alta. Și chiar dacă nu mai sunt 100% de acord cu ce ziceam aici, dacă vrei să înțelegi mai multe despre copyright și piraterie, e o lectură interesantă

image

În principiu, toată povestea cu drepturile de autor poate fi rezumată cam aşa: dacă la un moment te loveşte o idee genială şi scrii o carte, compui o piesă sau faci un film care are succes, tu, copiii şi nepoţii tăi vor trăi linişti şi fără probleme financiare tot restul vieţii. Sau, mă rog, conform legii române, chiar 70 de ani după moartea ta. Pentru că, după aceea, creaţia ta devine patrimoniu universal şi poate fi folosită de oricine fără să plătească nimic. În practică, toată chestia asta e mult mai complicată decât atât.

Eşti un tânăr artist şi ai crede că muzica pe care o faci, dacă are cât de cât succes, îţi va asigura un trai liniştit. Iniţial, articolul acesta ar fi trebuit să fie despre cum funcţionează legea de la noi, cu o analiză aplicată, pe articole. Cum cunoştinţele mele de drept sunt, însă, ale naibii de limitate, iar legea este atât de plină de aberaţii încât la fiecare articol te enervezi puţin, povestea o să se transforme într-o adunătură de istorisiri mai vechi şi mai noi – şi de comentarii (potenţial subiective) despre cât de simpatică e industria autohtonă.

În primul rând, dacă semnezi cu o casă de discuri românească, ia-ti adio de la drepturile mecanice. Acestea sunt partea care revine artistului din vânzările albumului. Contractele prevăd că aceste drepturi se plătesc doar după ce editorul (casa de discuri) îşi recuperează integral investiţiile în promovarea şi producţia albumului respectiv. Lucru care se întâmplă mult prea rar (pe la vreo 50-60.000 de bucăţi vândute, eventual), ca să conteze cu adevărat. Ca să protejeze autorii de lăcomia caselor de discuri, care vindeau pe vremuri sute de mii de casete şi spuneau că s-au dat vreo 500, ba uneori chiar se piratau singure, s-a inventat celebrul timbru cu hologramă. Aşa, poţi afla oricând de la ORDA câte timbre au fost comandate pentru un anumit album.

Desigur, legende au apărut şi pe această temă. Se zice, de exemplu, că albumele cu Madonna, Michael sau East17, să spunem, sau ce se vindea mai bine pe afară, purtau nişte holograme care ar fi trebuit să fie pe albumele lui Bambi sau cine ştie ce altă trupă obscură de la noi. De ce? Pentru că ai noştri raportau celor de afară vânzările în funcţie de holograme. Iar un album Madonna cu hologramă Bambi, nu se raporta nicăieri. Bambi costa 100 000 de lei vechi, Madonna vreo 600 000. E posibil să fie invenţia unor guri rele, dar te face să te simţi mai puţin prost atunci când ştii că tu oricum i-ai dat jos piesele de la Kazaa.

image

În lumea muzicii, banii adevăraţi vin de la UCMR. De unde, editorul (casa de discuri) îşi ia 33% doar pentru că îţi scoate albumul pe piaţă şi îţi bagă piesele pe radio. UCMR-ul e o asociaţie privată, „fără scop patrimonial“ (zice statul, nu eu), care adună bani mai de peste tot şi îi împarte compozitorilor după un algoritm bine stabilit, dar pe care îl ştiu doar ei. De bază sunt playlisturile radiourilor (şi astfel se explică de ce e bătălia asta incredibilă de a „băga“ o piesă pe radio) şi raportările din teritoriu ale inspectorilor instituţiei. Se spune că acum câţiva ani, playlist-ul de la Radio România Actualităţi conta ceva mai mult decât trebuia în respectivul algoritm, de ajungeau compozitori din generaţia „pensionar“ să se trezească cu milioane de lei în cont, deşi piesele lor aveau doar 4-5 difuzări bine plasate.

De fapt, bătălia mare care se dă, nu e la nivelul primei vânzări a unei compoziţii muzicale (şi treaba asta nu se întâmplă doar la noi, că au şi americanii avocaţii lor). Bătălia se dă la nivelul „utilizării“ compoziţiei muzicale. Să luăm exemplul unei piuliţe. Dacă o cumperi, poţi să faci ce vrei cu ea, chiar şi să ţi-o bagi în fund, desigur. Ei bine, cu CD-ul nu poţi face asta. Adică, poţi, fizic, dacă ai fundul suficient de mare, dar cu muzica de pe el, nu. Drepturile îi aparţin, în continuare autorului. Care e reprezentat, desigur, de UCMR, o organizaţie privată care, prin statut, îşi asumă aceste drepturi în calitate de unică organizaţie de gestiune colectivă a drepturilor de autor muzicale din România. Prin urmare, dacă vrei să-ți bagi CD-ul în fund, trebuie să ceri voie de la stăpânire.

Principalul scop al UCMR-ului, deşi statutul uită să-l precizeze, este de a identifica banii. De a lua, de fapt, taxă de protecţie. Prin urmare, profitând de legea destul de confuză, UCMR-ul s-a apucat să colecteze bani cam de peste tot. De exemplu, nu glumesc, de la taximetrişti. Pentru că, nu-i aşa, orice taximetrist are un casetofon, pe care se aud uneori melodii (mai mult manele, desigur, dar şi aia e muzică, ce pana mea) şi, cum au mai tot timpul oameni în maşină, care evident nu le sunt rude, că le dau bani, e evident că muzica aia contribuie la câştigul taximetristului, deci el trebuie să plătească, mama lui de cioară. Cam asta e logica. Nu prea contează faptul că omul s-ar putea să asculte un radio, care deja plăteşte o dată pentru piesă sau că taximetristul poate şi-a aruncat casetofonul pe geam. Desigur, pentru că e un pic cam dificil să-l pui pe om să vină lunar cu playlist-ul la UCMR, să se vadă exact ce-a ascultat (eu am dat peste unul care avea Hot Chip pe repeat), băieţii s-au arătat generoşi: toţi taximetriştii plătesc o taxă lunară, pe care o redistribuim la Moga&co. după algoritmul ăla secret, cu radiourile.

image

Treaba funcţionează aşa cam cu orice chestie unde muzica e ascultată de mai mult de o persoană (muzică ambientală, cum ar veni). Avem, spre exemplu magazine (între 35 şi 1.000 de lei/lună, în funcţie de suprafaţă), piscine (50 de lei), patinoare (60 de lei), ambarcaţiuni de agrement pe lacuri (30 de lei), rent a car (60 de lei), săli de aşteptare clasa I (40 de lei – la clasa a II-a e probabil mai ieftin, pentru că se aude mai prost), telecabine (100 de lei) şi telescaune (20 de lei). La ultima mă întreb de vreo săptămână cum dracu pui muzică. E şi un link, aici, pentru cine nu crede. A, da, la bloguri şi alte siteuri (300 de lei pe lună dacă vrei să bagi embed de pe youtube, de exemplu).

Toată povestea asta este evident aberantă, iar lucrurile par a nu se opri aci. Se punea problema, la un moment dat, să se plătească o taxă de protecţie UCMR-ului dacă faci o înregistrare video şi, în apropiere, e unul cu un casetofon, aşa încât, pe filmuleţul tău, se aude piesa ăluia. Cam ca povestea aia cu oamenii care au renunţat la calorifere, dar trebuie să plătească căldura care trece prin ţevile ce le traversează, vrând-nevrând, casa sau cea care vine prin pereţi, de la vecini.

O lege e proastă atunci când toată lumea devine infractor fără să vrea. Legea drepturile de autor e, în aceste condiţii, incredibil de proastă. Pentru că toţi suntem infractori. Şi nu mă refer aici la cei care descarcă muzică de pe net, ci şi la amărâtul ăla de la ţară care are un magazin de pâine şi ascultă radio şi habar n-are că trebuie să-i plătească bani lui Popi sau Murau pentru asta. Dar UCMR-ul şi alte asociaţii (APFR – asociaţia producătorilor de fonograme, adică, sau ORDA) au interese şi, mai ales, avocaţi. Până să se schimbe lucrurile, cu Partide ale Piraţilor suedeze sau mondiale sau prin alte metode, s-ar putea ca ceea ce am scris mai sus să te facă să te simţi mai puţin prost atunci când dai jos o piesă de pe net. Nu-i iei mâncarea de la gură nici unui artist. Trent Raznor, de la Nine Inch Nails, spunea la un moment dat că artiştii vor trăi întotdeauna din concerte şi merchandising. Casele de discuri sunt cele care se străduiesc să nu moară.

Şi poate că vor închide hub-uri de DC++ şi site-uri gen napster şi bloguri şi, poate, or să moară şi torrenturile. Vom fi cu un pas înaintea lor. Pentru că, în povestea asta, noi suntem Robin Hood şi ei doar nişte inşi mult prea lacomi.