Creative Commons – Put the Right in Copyright

image

Eşti producător şi vrei ca piesele tale să ajungă liber la ascultător sau la DJ-ii care le remixează. Foloseşte o licenţă Creative Commons pentru a-i enerva legal pe corporatiştii industriei muzicale mari iubitori de înhăţat bani şi de pe urma muncii tale. Sa vedem cum şi de ce.

După ce m-am stresat un pic cu UCMR-ul şi am apărat un pic prea mult taximetriştii, mi-am dat seama că propunerile mele ar putea fi puţin utopice. Aşa că am încercat să aflu cam care sunt iniţiativele din piaţă care încearcă să se descurce cu hăţişul legislativ al drepturilor de autor şi am aflat că, de fapt, există două modalităţi de lucru. „The hard way“ înseamnă o tentativă de a schimba radical sistemul, promovată de The Pirate Party şi Piratbyrån, despre care o să vorbim în altă săptămână. „The legal way“ presupune găsirea unor metode alternative la celebrul semn ce marchează copyrigth-ul, © (adică „all rights reserved“), cu o variantă mai soft – „some rights reserved“ –, în limitele actualei legislaţii. Fix despre chestia asta am vorbit cu Bogdan Manolea, de la Asociatia pentru Tehnologie si Internet, unul dintre cei care s-au ocupat de adaptarea licenţelor Creative Commons la legile române.

Creative Commons (CC) se adresează direct artiştilor. CC e o organizaţie nonprofit, creată în SUA, răspândita în destule ţări din lume, care încearcă să pună la dispoziţia creatorilor din toate domeniile licenţe prin care aceştia pot să gestioneze cât mai precis drepturile pe care le fac publice şi cele pe care vor să le ţină pentru sufleţelul lor. Toate traducerile licenţelor au fost făcute de grupuri de iniţiativă locale. Localizarea presupune traducerea şi adaptarea licenţelor CC la legea locală. „Licenţa trebuie să fie cât mai asemănătoare cu cea originală, în limba engleză, pentru a avea o compatibilitate între ele – de exemplu cea din Franţa cu cea din China –, dar, în acelaşi timp, să nu fie nici o dispoziţie care să încalce legea locală“, spune Bogdan.

Bun. Deci eşti un muzician şi ai o piesă, să zicem. Ce naiba faci cu ea? „Dacă vrei să-ţi păstrezi toate drepturile, nu ai nevoie de Crative Commons. CC a pornit de la principiul că între «toate drepturile rezervate» şi «nici un drept rezervat» trebuie să existe o cale de mijloc“, zice Bogdan. Dacă nu-i pui nicio licenţă şi-i dai drumul pe net, ei bine, te anunţ că legea nu specifică nicăieri că tu trebuie să scrii © în coada fişierului. Piesa are copyright din secunda în care i-ai dat save, iar UCMR dansează pe cadavrele radiourilor care o difuzează fiindcă le-ai dat tu un mail şi le ia banii. (De fapt, o sa aflăm mai încolo, UCMR le ia banii oricum). Totuşi, poţi să-i scapi de probleme pe ceilalţi artişti, care se hotărăsc să-ţi remixeze piesa, pe DJ-ii care o pun într-un mix pe care-l urcă pe un site sau pe fanii care îţi sharuiesc muzica pe The Pirate Bay, alegând una dintre licenţele CC.

image

Există şase forme majore de licenţă, bazate pe patru principii. BY (Attribution) înseamnă că trebuie să creditezi autorul atunci când îi preiei opera. SA (Share Alike), presupune că poţi să foloseşti opera pentru creaţii derivate, dar că trebuie să o redistribui sub aceeaşi licenţă mai departe. În plus, SA îţi dă posibilitatea să-ţi alegi jurisdicţia sub care îţi distribui opera (adică, deşi e făcută în România, ai putea alege legea franceză sau engleză a drepturilor de autor). ND (No Derivative Works) presupune că n-ai chef de remixuri sau alte utilizări. Asculţi mp3-ul şi cam asta e. NC (Non-Commercial) înseamnă că nu eşti de acord cu utilizarea comercială a operei tale. O vrei unul într-o reclamă? Păi, marcă banul. Chestia asta se combină în şase licenţe diferite, dintre care cea mai permisivă e CC-BY, iar cea mai complicată e CC-NC-ND.

Ok. Deci ai o piesă şi vrei să scapi de nenorocitul de ©. E simplu. Intri pe site şi îţi alegi licenţa, ajunsă deja la versiunea 3.0. Bogdan precizează clar care sunt limitele în care operează CC: „Nu e necesară nici o înscriere la CC România. Simpla intrare pe siteul Creative Commons, selectarea licenţei şi punerea butonului pe site-ul tău e suficientă. Dacă vorbim de o carte sau de un CD, este recomandată menţionarea URL-ului la care se află licenţa.“ S-a întâmplat asta? „A fost o formaţie românească, Travka, care a scos ultimul album cu licenţă CC. Pe CD nu a apărut sigla, dar pe site-ul lor a apărut menţiunea“. La nivel internaţional, cel mai cunoscut caz e Nine Inch Nails, care şi-au distribuit ultimele două albume, Ghost I-IV şi The Slip, cu o licenţă CC-BY-NC-SA.

Chestia e că cei de la Creative Commons nu fac mai multe. Nu există o bază de date a creaţiilor, nu există suport juridic în cazul unor probleme (şi nici nu sunt cazuri, la noi, în care să fie testate licenţele în justiţie), pentru că CC e o organizaţie nonprofit, nu are suficienţi oameni. Şi nici nu trebuie să facă ei asta, CC ocupându-se doar de forma legală a licenţelor. „Noi punem la dispoziţie modelul de contract şi tu îl foloseşti“, zice Bogdan. Pentru mai mult, este nevoie de iniţiative separate. În alte ţări, infrastructura e mai dezvoltată. „La nivelul Statelor Unite e o organizaţie destul de mare, au cel puţin 20 de angajaţi. În Olanda au existat discuţii cu organismele de gestiune colectivă“. În România, „din păcate, din lipsă de timp, nu am reuşit să intrăm în acele comunităţi care ar avea nevoie de licenţă şi să explicăm care sunt beneficiile.“ Mai există şi un motor de căutare pentru operele cu licenţă CC, integrat şi în Firefox, dar şi o încercare de a crea un Content Directory. Oricum, „interesul ar trebui să vină din partea autorilor sau din partea comunităţilor de autori. Din ceea ce văd în afară, există grupuri de artişti interesaţi. În special din zona digital media, care se bazează pe colaje din alte opere, fie că e vorba de zona muzicii electronice, unde remixul e de bază. De exemplu, în Croaţia, grupul care a tradus CC a pornit de la un club care se numeşte Mama şi care e din Zagreb“.

image

Pare deja destul de complicat. Nu e mai simplu să o pui pe un site, să o ia cine vrea de acolo şi să te speli pe cap? Treaba e puţin mai complicată aici pentru că, conform Legii drepturilor de autor, mai exact a articolului numerotat psihedelic 123^1, o serie de drepturi colective sunt obligatorii şi organismele de gestiune colectivă se ocupă, vrei nu vrei, de ele. Degeaba dai tu piesa gratis la radio, pentru că UCMR le ia acestora banii la grămadă, pentru tot ce difuzează. La fel, pentru orice CD blank, producătorul sau importatorul plăteşte oricum o taxă UCMR-ului chiar dacă tu îl foloseşti pentru a scrie pe el ultimul album NIN.

Bogdan confirmă aceasta poveste: „Nu poţi să dai opera să ajungă în domeniul public. Din punctul meu de vedere, legislaţia română nu permite acest lucru. Şi din cauza acestor drepturi colective la care nu poţi să renunţi şi mai sunt şi drepturile morale [n.n. – art. 10 şi 11 din lege], care sunt o altă chestiune delicată. Sigur că, practic, tu poţi să o faci, dar juridic, nu“. La nivel internaţional, există o licenţă Creative Commons „no rights reserved“ (sau CC0), prin care practic intri în domeniul public, dar aceasta nu poate fi aplicată la noi tocmai din motivele expuse mai sus.

Partea şi mai haioasă e că, conform legii, după ce tu te duci pe veşnicele plaiuri ale vânătorii, te moştenesc ori nenorociţii ăia de copii răsfăţaţi sau, mai rău, dacă n-ai rude, direct UCMR-ul. Iar ei pot să schimbe licenţele cum vor muşchii lor, vreo 70 de ani după ce ţi s-a gravat numele pe placa de mormânt. De altfel, schimbarea licenţei e o problemă curentă. Pentru că, dacă tu distribui o operă cu licenţă CC-BY, apoi te decizi că vrei un CC-BY-NC, e destul de greu pentru cei care au folosit-o într-o primă fază, cu bună credinţă, să demonstreze sub ce fel de licenţă era creaţia ta atunci când au utilizat-o, tocmai din cauza lipsei acelei pârdalnice de baze de date comune.

image

Mai există o problemă care, dacă ar fi film, s-ar chema The thin red line between commercial and non-commercial. „Asta e întrebarea cheie şi, în general, problema care apare in discuţiile cu organismele de gestiune colectivă. Practic, necomercial înseamnă orice utilizare din care nu obţin un avantaj direct, inclusiv distribuirea prin reţele peer-to-peer.“ Cu alte cuvinte, noi putem să dăm muzică cu licenţă CC de pe net fără probleme, atâta vrem cât respectăm partea cu NC din licenţă, dacă există, dar UCMR-ul va încasa în continuare banii de la radiouri şi amărâţii aia de taximetrişti, pe care uite că nu vreau să-i las în pace. Pentru că, de fapt, legea e creată pentru cei care consideră muzica (şi restul industriei creative) o afacere, iar organismele de gestiune colectivă o folosesc pentru a stoarce venituri de oriunde vor muşchii lor. Iar tu, ca artist, dacă alegi o licenţă CC, nu îi faci pe ei să piardă bani, ci, pur şi simplu, renunţi la felia ta din tort (care oricum ajunge la Moga şi alţi artişti promovaţi intens de radiouri sau la Moculescu şi la alţi prieteni de-ai conducerii UCMR, deci nu-i mare pagubă).

Şi uite aşa, ajungem tot la piraţi şi la schimbarea legii. Doar că lobby-ul făcut de organismele de gestiune colectivă e incredibil de agresiv şi va fi extrem de dificil. Până una alta, CC rezolvă problema modului în care circulă informaţia de la creatori spre public şi, mai ales, între creatori. În rest, casele de discuri pot să se agite la nesfârșit. Bogdan crede că „putem la infinit să încercăm să-i prindem pe cei care fac acest lucru [n.n. – download şi file-sharing], dar sunt nişte resurse aruncate pe fereastră, şi mai bine am putea să ne gândim care sunt alte metode logice de a reglementa treaba asta. Soluţia logică, cea cu o taxă pusă pe internet, propusă în Franţa, a fost respinsă chiar de organismele de gestiune colectivă“. Adică de UCMR-ul lor, care a preferat să susţină varianta prin care celor care „greşesc“ ar trebui să li se taie netul.

Până la urmă, revenim la discuţia de data trecută. Când o lege transformă 90% din populaţie în infractori, legea e proastă şi trebuie schimbată, că puşcării n-avem destule. Bogdan zice că, „dacă ne uităm la toate celelalte tehnologii dezvoltate în ultimii 60 de ani, de la radio FM, videorecorder, etc., toate au ajuns la aceeaşi soluţie. Şi radiourile erau piraţi în anii ’60. Istoria se repetă“.

PS: În ultima vreme (notă – 2009), îşi face din ce în mai simţită prezenţa în zona online Asociaţia Industriei Muzicale din România (cu amenzi imense pentru share şi tentative de a închide siteurile de torente). Dincolo de minunata utilizare a cuvântului industrie în titlu, nu pot să nu remarc faptul că unii dintre actualii mari şefi de case de discuri aveau mai mult respect faţă de muzică pe vremea când vindeau casete piratate Viva! Şi Poker cu Pink Floyd sau The Beatles, decât acum, când ne vând legal Andreea Bănică şi Delia Matache.

PS2: Toate imaginile folosite în acest text au licenţă Creative Commons.

PS3: Poţi folosi licenţa Creative Commons în orice domeniu creativ.

Foto: CC-BY Dawn Endico (1), CC-BY-NC-SA Mickipedia (2), CC-BY Deposto (3), CC-BY-NC-SA pablokdc (4)