Oamenilor le e frică de cuvinte. Nu de cuvinte multe, legate în fraze, care să le spună adevăruri dureroase despre ei, ci, de cele mai multe ori, de unul singur care e folosit, cred ei, neadecvat.

Românilor, spre exemplu, le e frică de cuvântul “rom”, dacă e să ne luăm după proiectul de lege depus în Parlament zilele acestea de viitorul Vadim Tudor al politicii românești, Bogdan Diaconu, un băiat propulsat acolo de cine altcineva decât PSD. Insul vrea să schimbe, în documentele oficiale ale statului român, termenul “rom” cu cel de “țigan”, să nu ne mai confunde lumea de afară.

Trec peste logica creață care își închipuie că respectiva confuzie e produsă de faptul că străinii citesc documente oficiale ale statului român și nu se prind care-i diferența dintre “români” și “romi” și că o asemenea schimbare s-ar propaga peste noapte și în limba engleză, ca să zăbovesc puțin asupra articolului 3 din lege, care decretează, nici mai mult, nici mai puțin: “Denumirile ”ţigan”, ”ţigănesc” şi derivatele lor nu sunt folosite în sens peiorativ.” Sensul peiorativ al unui cuvânt nu e ceva ce poate fi controlat, mai ales printr-o lege, și nu e normal să produci conștient o frază ca aceea de mai sus dacă lucrezi în altă parte decât la Times New Român.

Numele unei etnii e cel acceptat de membrii acesteia, nu cel pe care-l hotărăște un naționalist fără simțul nuanței. Băieții care l-au băgat în Parlament pe tipul cu pricina ar trebui să-i dea una peste mânuță, asta dacă nu cumva se pregătesc să-i strângă la un loc pe toți fanii lui Vadim, Funar și gașca pentru alegerile de anul viitor.

Însă, frica de cuvinte nu e o chestie specifică nouă. Săptămâna trecută mai toată lumea a fugit de cuvântul “genocid”. Deși termenul a fost creat pentru a descrie suferința armenilor de acum 100 de ani, când au fost uciși în masă pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, statul modern turc face presiuni majore pentru ca acel masacru să nu fie denumit astfel.

Și, cum toată lumea are interese în zonă, mai nimeni nu-l folosește. Nici Obama (chit că, pe vremea când era senator, era mai slobod la gură), nici măcar Israelul (deși te-ai aștepta să fie mai sensibili la întâmplări de acest fel), ce să mai zicem de România (premierul Ponta a preferat să aniverseze bătălia de la Gallipoli alături de Erdogan, o mișcare inabilă de PR a guvernului turc suprapusă manifestărilor de rememorare a genocidului organizate de Armenia).

Cumva, niște băieți care ar trebui să conducă lumea asta către un viitor mai bun, se împiedică de un cuvânt și de niște scuze pentru o nenorocire pe care nu mai e aproape nimeni în viață să o povestească, făcându-te să te întrebi dacă epoca în care oameniilor le erau distruse sau curmate viețile din cauza etniei s-au încheiat sau nu cumva suntem doar într-o perioadă de pauză ceva mai lungă. Fiindcă, la urma urmei, pojghița de civilizație poate pica oricând. Și, oricum, atăta vreme cât nu folosim cuvântul “greșit”, putem face orice.