De ce nu a revoluționat Radiohead industria muzicală

2793862157_be337a3c2e_b.thumbnail

La sfârşitul lui 2007, când Radiohead îşi lansau ultimul lor album de până acum, In Rainbows, online, pe principiul „pay-what-you-want“, toată lumea prevestea moartea sistemelor clasice de distribuţie. Doi ani mai târziu, sistemul inventat de Radiohead e doar o poveste de succes, în nici un caz un model de business viabil pentru alte trupe. Sau, mă rog, eu ca un film porno: toată lumea se uită, dar, în dormitor, trec la variante mai clasice, Vatican approved.

Şi asta pentru că există nişte condiţii necesare (şi suficiente) pentru ca acest model să funcţioneze perfect. De exemplu, dacă pe last.fm, înainte să-ţi lansezi albumul, ai vreo 60 de milioane de ascultări şi eşti depăşit doar de nenorociţii ăia de la Beatles care nu vor să-şi pună piesele pe iTunes, modelul funcţionează perfect. Te-ar ajuta destul de mult să ai măcar un album (dacă nu două sau trei) în cam orice top al celor mai bune albume din toate timpurile. Şi nici o piesă care se cheamă Creep n-ar strica. Mai trebuie, desigur să scapi de contractul pe care l-ai semnat cu casa de discuri. Unul dintre motivele pentru care ai vrea să faci asta este acela că, dacă atunci când vine vorba de o evoluţie tehnologică care le-ar putea afecta veniturile (cum ar fi mp3-ul) casele de discuri se grăbesc să schimbe legislaţia pentru a putea pune mâna pe un biştar cinstit, dar când vine vorba de contracte, aceştia devin subit neoconservatori, comportându-se ca talibanii când vine vorba de interpretările Coranului. Concluzia ar fi că poţi aplica modelul Radiohead, mai ales dacă eşti Radiohead.

2833252280_94c2115e97.thumbnail

Nici măcar nu e concluzia mea. O zice chiar Thom Yorke într-un interviu pe care i-l ia David Byrne pentru Wired. „Singurul motiv pentru care am scăpat cu asta, singur motiv pentru care cuiva i-a păsat, este faptul că am trecut prin întreaga râşniţă a industriei muzicale înainte. Nu a fost creat ca un model pentru altcineva. A fost un simplu răspuns la o situaţie deja existentă. Nu mai aveam contract. Aveam propriul nostru studio. Aveam acest nou server. Ce naiba poţi face? Era un lucru evident. Dar a funcţionat doar pentru că eram acolo unde eram.“ Şi a mai funcţionat dintr-un motiv: au fost primii şi, fiind o noutate, au avut mai mult PR decât le-ar fi putut face chiar şi Ogilvy personal. Desigur, la scară redusă (România sau Pantelimon, de exemplu) ar putea merge o încercare, tocmai pentru că fiind prima încercare îţi va aduce o groază de presă bună. Dacă te cheamă Holograf, s-ar putea să buşeşti tot conceptul. Nu poţi da muzică după sistemul „pay-what-you-want“ pe internet, dacă eşti Bitman, fiindcă s-ar putea să ai neplăcuta surpriză de a afla că muzica ta nu valorează nici cât un ecler. Însă, dacă te cheamă Vama Veche sau OCS sau Şuie Paparude, ar putea fi un model de business perfect ca să stimulezi nişte vânzări care, după modelul clasic, sunt mai subţiri decât Nureiev la apogeul carierei.

Revenind la Radiohead, trebuie spus că ei n-au renunţat deloc la metodele tradiţionale de distribuţie. Au venit doar cu ceva în plus. Principalul lucru care se întâmplă cu un album, la circa 30 de secunde de la imprimarea primului CD, este să ajungă pe internet. Cu cât e mai căutat/aşteptat de fani, cu atât viteza cu care acesta se împrăştie pe net e mai mare. Şi atunci, dacă tot ştii că leak-ul acela se va petrece cu viteza luminii, de ce naiba să nu îi dai tu drumul pe net. Până la urmă, orice sumă mai mare de 0 dolari, e un câştig. Şi nici măcar nu vorbim aici de super calitate. Mp3-urile de la In Rainbows erau la 160 kbps, aşa că tot trebuia să aştepţi CD-ul (vreo trei luni) ca să ai parte de o calitate superioară.

Deşi n-au difuzat vreodată suma exactă pe care au câştigat-o, estimările vorbesc de o medie de 6 dolari pe album plătiţi pe un album luat de pe site (în condiţiile în care 60% se pare că au ales să nu plătească nimic). La trei luni, când a apărut albumul, s-au mai vandut 1,75 milioane de CD-uri, plus vreo 100.000 de bucăţi pe iTunes, doar în prima săptămână. Până atunci însă, doar din albumul dat „gratis“, la cele aproximativ un milion de descărcări, suma câştigată a fost de circa 3 milioane de dolari. Sau, cum zice chiar artistul, „În termeni de venituri obţinute din zona digitală, am făcut mai mulţi bani cu acest album decât cu toate celelalte albume Radiohead la un loc – venituri obţinute de pe Internet, adică. Şi asta e o nebunie. Care se datorează, în parte, faptului că EMI nu ne-a dat nici un ban din vânzările digitale. Toate contractele semnate într-o anumită perioadă nu aveau prevederi legate de asta“. Citeşti asta stai şi te întrebi de ce naiba mai crede cineva că labelurile urmăresc vreodată interesul artistului.

1531440428_083db120cb_b.thumbnail

De fapt, labelurile încercă să convingă artistul că sunt unicele deţinătoare ale metodelor prin care poţi avea succes. Adevărul e că n-au habar de asta (altfel n-ar arunca pe piaţă zeci de trupe în speranţa că una dintre ele o să prindă) şi că, pur şi simplu, au fost până de curând doar unicele deţinătoare ale căilor prin care pot trimite un album sau o trupă spre succes. Ele stabilesc ce piese intră la radiourile majore, ele împing albumul în raftul din faţă, ele te programează cu prioritate într-un studio mai bun şi îţi plătesc producţia (după care, tot ele, îţi plătesc drepturile din vânzări doar după ce-şi recuperează investiţiile), ele îţi fac un videoclip şi tot ele te duc să cânţi la Letterman (sau, dacă eşti în România, la băiatul ăla creţ de la ProTV). În schimb, nu-ţi cer decât să le dai 30% din drepturile tale patrimoniale asupra pieselor, de acum şi până la 70 de ani după moartea ta (timp în care vor face lobby să prelungească chestia asta cu încă zece şi încă zece şi încă douăzeci de ani).

Desigur, fac toate chestiile astea dacă ai succes. Aruncă un ochi undeva mai jos de Top 500 şi o să descoperi cimitirul artiştilor pe care casele de discuri i-au abandonat pentru că nu-i asculta suficientă lume. Drepturile alea rămân ale labelului şi, în cei vreo 100 şi ceva de ani de protecţie s-ar putea să aibă chiar şi profit şi de pe urma pieselor alea „proaste“, dar cu siguranţă că artistul nu câştigă mare lucru.

Problema nu e de fapt a file-sharing-ului. Pentru că banii nu vin doar din vânzări, cele care par a pierde din plimbatul pieselor fără limită pe torrente şi bloguri. Problema e că monopolul accesului la succes nu mai aparţine labelurilor. Da, dacă-ţi dai muzica pe net, după modelul Radiohead sau cu o licenţă Creative Commons sau chiar pe gratis, nu vei ajunge vreodată în topurile Billboard ori în cele ale radiourilor. Dar s-ar putea să ai o surpriză. Să ajungi important pe siteuri ca last.fm, pe Pirate Bay sau pe bloguri ca Nodata şi SirensSounds e la fel de definitoriu pentru succesul unei trupe, ca o apariţie la Top of the Pops acum 40 de ani. Într-acolo merg lucrurile.

Foto: CC-BY-NC-SA Fixe, In The Rainbow, Beckzaidan