Dincolo de discuțiile despre boicot/anulare, problema ridicată de Uniți Salvăm rămâne. Lumea politică e închisă, posibilitatea apariției unor partide noi e limitată, accesul acestora la alegeri e aproape blocat, independenții au statut de paria și minime șanse de succes. Avem o majoritate nereprezentată, s-a văzut la europarlamentare: vreo 60% n-au venit la vot, 5% din cei care au venit l-au anulat – voit sau din greșeală, nici nu contează –, vreo 10% din cei care au votat au făcut-o cu partide și independenți care n-au trecut pragul sau i-au băgat lui Diaconu în cont mai multe voturi decât avea nevoie. N-avem însă o strategie coerentă pentru a forța modificarea legii partidelor politice și a legilor electorale în așa fel încât să facem alegerile, dacă nu mai apetisante, măcar mai imprevizibile.

Problema e că grupurile care ar fi interesate de schimbare legilor nu prea sunt reprezentate în Parlament (singurul care le poate schimba). În plus, nemulțumiții sunt de culori politice diferite, uneori chiar opuse, și nu se pot pune de acord asupra unui program minimal pe care să-l susțină împreună. Ar fi destui. Pe lângă ce-a mai rămas din Uniți Salvăm, pe lângă ONG-urile care plâng de câțiva ani că avem niște legi deficitare, s-ar mai găsi o mână de politicieni consacrați care înțeleg problema (ca Macovei sau Remus Cernea, spre exemplu), ar mai putea fi cointeresate și partidele care n-au reușit să treacă pragul (ca Forța Civică sau partidele ecologiste) și alea care nici n-au apucat să se înființeze (precum pirații).

Că acest lucru va fi făcut pe baza cerințelor Uniți Salvăm sau că se va crea o listă nouă de cerințe e mai puțin important – eu nu cred că toți oamenii ăștia nu vor reuși să se adune la un loc și să ajungă la o înțelegere. Ceea ce-i trist, mai ales că au făcut-o în toamnă, când cu Roșia Montană, o poveste de impact, dar totuși destul de marginală pentru felul în care va arăta viitorul nostru comparativ cu compoziția politică a unui viitor Parlament, spre exemplu. De atunci s-au aruncat destule invective de o parte și de alta, așa că va fi greu să se treacă peste orgolii. O problemă pe care n-o au politicienii mainstream, așa cum putem vedea zilele astea, când se fac tot soiul de alianțe care de care mai neașteptate.

În speranța că totuși se va mișca ceva repede – să nu uităm că legile electorale nu mai pot fi modificate cu un an înainte de alegeri printr-o decizie a Curții Constituționale –, aș mai adăuga două lucruri pe lista de revendicări. O transparență cât mai mare a modului în care sunt finanțate partidele politice, coroborată cu o limitare a sumelor care pot fi donate de către persoane fizice sau juridice, și limitarea accesului politicienilor și a rudelor lor apropiate în consiliile de administrație și acționariatul diverselor organe de presă. Fără chestiile astea două, mă îndoiesc sincer că un prag electoral de 3% sau 500 de semnături pentru un partid nou vor însemna prea mult.