Toată lumea, download!

Textele din secțiunea asta au apărut prima dată pe freshgoodminimal, într-o serie de vreo cinci povești despre copyright, și au generat ceva discuții la vremea lui. Am mai scris pe tema asta pe veiozaarte și Vice. Cumva, lucrurile se leagă de la o poveste la alta. Și chiar dacă nu mai sunt 100% de acord cu ce ziceam aici, dacă vrei să înțelegi mai multe despre copyright și piraterie, e o lectură interesantă

image

În principiu, toată povestea cu drepturile de autor poate fi rezumată cam aşa: dacă la un moment te loveşte o idee genială şi scrii o carte, compui o piesă sau faci un film care are succes, tu, copiii şi nepoţii tăi vor trăi linişti şi fără probleme financiare tot restul vieţii. Sau, mă rog, conform legii române, chiar 70 de ani după moartea ta. Pentru că, după aceea, creaţia ta devine patrimoniu universal şi poate fi folosită de oricine fără să plătească nimic. În practică, toată chestia asta e mult mai complicată decât atât.

Eşti un tânăr artist şi ai crede că muzica pe care o faci, dacă are cât de cât succes, îţi va asigura un trai liniştit. Iniţial, articolul acesta ar fi trebuit să fie despre cum funcţionează legea de la noi, cu o analiză aplicată, pe articole. Cum cunoştinţele mele de drept sunt, însă, ale naibii de limitate, iar legea este atât de plină de aberaţii încât la fiecare articol te enervezi puţin, povestea o să se transforme într-o adunătură de istorisiri mai vechi şi mai noi – şi de comentarii (potenţial subiective) despre cât de simpatică e industria autohtonă.

În primul rând, dacă semnezi cu o casă de discuri românească, ia-ti adio de la drepturile mecanice. Acestea sunt partea care revine artistului din vânzările albumului. Contractele prevăd că aceste drepturi se plătesc doar după ce editorul (casa de discuri) îşi recuperează integral investiţiile în promovarea şi producţia albumului respectiv. Lucru care se întâmplă mult prea rar (pe la vreo 50-60.000 de bucăţi vândute, eventual), ca să conteze cu adevărat. Ca să protejeze autorii de lăcomia caselor de discuri, care vindeau pe vremuri sute de mii de casete şi spuneau că s-au dat vreo 500, ba uneori chiar se piratau singure, s-a inventat celebrul timbru cu hologramă. Aşa, poţi afla oricând de la ORDA câte timbre au fost comandate pentru un anumit album.

Desigur, legende au apărut şi pe această temă. Se zice, de exemplu, că albumele cu Madonna, Michael sau East17, să spunem, sau ce se vindea mai bine pe afară, purtau nişte holograme care ar fi trebuit să fie pe albumele lui Bambi sau cine ştie ce altă trupă obscură de la noi. De ce? Pentru că ai noştri raportau celor de afară vânzările în funcţie de holograme. Iar un album Madonna cu hologramă Bambi, nu se raporta nicăieri. Bambi costa 100 000 de lei vechi, Madonna vreo 600 000. E posibil să fie invenţia unor guri rele, dar te face să te simţi mai puţin prost atunci când ştii că tu oricum i-ai dat jos piesele de la Kazaa.

image

În lumea muzicii, banii adevăraţi vin de la UCMR. De unde, editorul (casa de discuri) îşi ia 33% doar pentru că îţi scoate albumul pe piaţă şi îţi bagă piesele pe radio. UCMR-ul e o asociaţie privată, „fără scop patrimonial“ (zice statul, nu eu), care adună bani mai de peste tot şi îi împarte compozitorilor după un algoritm bine stabilit, dar pe care îl ştiu doar ei. De bază sunt playlisturile radiourilor (şi astfel se explică de ce e bătălia asta incredibilă de a „băga“ o piesă pe radio) şi raportările din teritoriu ale inspectorilor instituţiei. Se spune că acum câţiva ani, playlist-ul de la Radio România Actualităţi conta ceva mai mult decât trebuia în respectivul algoritm, de ajungeau compozitori din generaţia „pensionar“ să se trezească cu milioane de lei în cont, deşi piesele lor aveau doar 4-5 difuzări bine plasate.

De fapt, bătălia mare care se dă, nu e la nivelul primei vânzări a unei compoziţii muzicale (şi treaba asta nu se întâmplă doar la noi, că au şi americanii avocaţii lor). Bătălia se dă la nivelul „utilizării“ compoziţiei muzicale. Să luăm exemplul unei piuliţe. Dacă o cumperi, poţi să faci ce vrei cu ea, chiar şi să ţi-o bagi în fund, desigur. Ei bine, cu CD-ul nu poţi face asta. Adică, poţi, fizic, dacă ai fundul suficient de mare, dar cu muzica de pe el, nu. Drepturile îi aparţin, în continuare autorului. Care e reprezentat, desigur, de UCMR, o organizaţie privată care, prin statut, îşi asumă aceste drepturi în calitate de unică organizaţie de gestiune colectivă a drepturilor de autor muzicale din România. Prin urmare, dacă vrei să-ți bagi CD-ul în fund, trebuie să ceri voie de la stăpânire.

Principalul scop al UCMR-ului, deşi statutul uită să-l precizeze, este de a identifica banii. De a lua, de fapt, taxă de protecţie. Prin urmare, profitând de legea destul de confuză, UCMR-ul s-a apucat să colecteze bani cam de peste tot. De exemplu, nu glumesc, de la taximetrişti. Pentru că, nu-i aşa, orice taximetrist are un casetofon, pe care se aud uneori melodii (mai mult manele, desigur, dar şi aia e muzică, ce pana mea) şi, cum au mai tot timpul oameni în maşină, care evident nu le sunt rude, că le dau bani, e evident că muzica aia contribuie la câştigul taximetristului, deci el trebuie să plătească, mama lui de cioară. Cam asta e logica. Nu prea contează faptul că omul s-ar putea să asculte un radio, care deja plăteşte o dată pentru piesă sau că taximetristul poate şi-a aruncat casetofonul pe geam. Desigur, pentru că e un pic cam dificil să-l pui pe om să vină lunar cu playlist-ul la UCMR, să se vadă exact ce-a ascultat (eu am dat peste unul care avea Hot Chip pe repeat), băieţii s-au arătat generoşi: toţi taximetriştii plătesc o taxă lunară, pe care o redistribuim la Moga&co. după algoritmul ăla secret, cu radiourile.

image

Treaba funcţionează aşa cam cu orice chestie unde muzica e ascultată de mai mult de o persoană (muzică ambientală, cum ar veni). Avem, spre exemplu magazine (între 35 şi 1.000 de lei/lună, în funcţie de suprafaţă), piscine (50 de lei), patinoare (60 de lei), ambarcaţiuni de agrement pe lacuri (30 de lei), rent a car (60 de lei), săli de aşteptare clasa I (40 de lei – la clasa a II-a e probabil mai ieftin, pentru că se aude mai prost), telecabine (100 de lei) şi telescaune (20 de lei). La ultima mă întreb de vreo săptămână cum dracu pui muzică. E şi un link, aici, pentru cine nu crede. A, da, la bloguri şi alte siteuri (300 de lei pe lună dacă vrei să bagi embed de pe youtube, de exemplu).

Toată povestea asta este evident aberantă, iar lucrurile par a nu se opri aci. Se punea problema, la un moment dat, să se plătească o taxă de protecţie UCMR-ului dacă faci o înregistrare video şi, în apropiere, e unul cu un casetofon, aşa încât, pe filmuleţul tău, se aude piesa ăluia. Cam ca povestea aia cu oamenii care au renunţat la calorifere, dar trebuie să plătească căldura care trece prin ţevile ce le traversează, vrând-nevrând, casa sau cea care vine prin pereţi, de la vecini.

O lege e proastă atunci când toată lumea devine infractor fără să vrea. Legea drepturile de autor e, în aceste condiţii, incredibil de proastă. Pentru că toţi suntem infractori. Şi nu mă refer aici la cei care descarcă muzică de pe net, ci şi la amărâtul ăla de la ţară care are un magazin de pâine şi ascultă radio şi habar n-are că trebuie să-i plătească bani lui Popi sau Murau pentru asta. Dar UCMR-ul şi alte asociaţii (APFR – asociaţia producătorilor de fonograme, adică, sau ORDA) au interese şi, mai ales, avocaţi. Până să se schimbe lucrurile, cu Partide ale Piraţilor suedeze sau mondiale sau prin alte metode, s-ar putea ca ceea ce am scris mai sus să te facă să te simţi mai puţin prost atunci când dai jos o piesă de pe net. Nu-i iei mâncarea de la gură nici unui artist. Trent Raznor, de la Nine Inch Nails, spunea la un moment dat că artiştii vor trăi întotdeauna din concerte şi merchandising. Casele de discuri sunt cele care se străduiesc să nu moară.

Şi poate că vor închide hub-uri de DC++ şi site-uri gen napster şi bloguri şi, poate, or să moară şi torrenturile. Vom fi cu un pas înaintea lor. Pentru că, în povestea asta, noi suntem Robin Hood şi ei doar nişte inşi mult prea lacomi.

-

Creative Commons – Put the Right in Copyright

image

Eşti producător şi vrei ca piesele tale să ajungă liber la ascultător sau la DJ-ii care le remixează. Foloseşte o licenţă Creative Commons pentru a-i enerva legal pe corporatiştii industriei muzicale mari iubitori de înhăţat bani şi de pe urma muncii tale. Sa vedem cum şi de ce.

După ce m-am stresat un pic cu UCMR-ul şi am apărat un pic prea mult taximetriştii, mi-am dat seama că propunerile mele ar putea fi puţin utopice. Aşa că am încercat să aflu cam care sunt iniţiativele din piaţă care încearcă să se descurce cu hăţişul legislativ al drepturilor de autor şi am aflat că, de fapt, există două modalităţi de lucru. „The hard way“ înseamnă o tentativă de a schimba radical sistemul, promovată de The Pirate Party şi Piratbyrån, despre care o să vorbim în altă săptămână. „The legal way“ presupune găsirea unor metode alternative la celebrul semn ce marchează copyrigth-ul, © (adică „all rights reserved“), cu o variantă mai soft – „some rights reserved“ –, în limitele actualei legislaţii. Fix despre chestia asta am vorbit cu Bogdan Manolea, de la Asociatia pentru Tehnologie si Internet, unul dintre cei care s-au ocupat de adaptarea licenţelor Creative Commons la legile române.

Creative Commons (CC) se adresează direct artiştilor. CC e o organizaţie nonprofit, creată în SUA, răspândita în destule ţări din lume, care încearcă să pună la dispoziţia creatorilor din toate domeniile licenţe prin care aceştia pot să gestioneze cât mai precis drepturile pe care le fac publice şi cele pe care vor să le ţină pentru sufleţelul lor. Toate traducerile licenţelor au fost făcute de grupuri de iniţiativă locale. Localizarea presupune traducerea şi adaptarea licenţelor CC la legea locală. „Licenţa trebuie să fie cât mai asemănătoare cu cea originală, în limba engleză, pentru a avea o compatibilitate între ele – de exemplu cea din Franţa cu cea din China –, dar, în acelaşi timp, să nu fie nici o dispoziţie care să încalce legea locală“, spune Bogdan.

Bun. Deci eşti un muzician şi ai o piesă, să zicem. Ce naiba faci cu ea? „Dacă vrei să-ţi păstrezi toate drepturile, nu ai nevoie de Crative Commons. CC a pornit de la principiul că între «toate drepturile rezervate» şi «nici un drept rezervat» trebuie să existe o cale de mijloc“, zice Bogdan. Dacă nu-i pui nicio licenţă şi-i dai drumul pe net, ei bine, te anunţ că legea nu specifică nicăieri că tu trebuie să scrii © în coada fişierului. Piesa are copyright din secunda în care i-ai dat save, iar UCMR dansează pe cadavrele radiourilor care o difuzează fiindcă le-ai dat tu un mail şi le ia banii. (De fapt, o sa aflăm mai încolo, UCMR le ia banii oricum). Totuşi, poţi să-i scapi de probleme pe ceilalţi artişti, care se hotărăsc să-ţi remixeze piesa, pe DJ-ii care o pun într-un mix pe care-l urcă pe un site sau pe fanii care îţi sharuiesc muzica pe The Pirate Bay, alegând una dintre licenţele CC.

image

Există şase forme majore de licenţă, bazate pe patru principii. BY (Attribution) înseamnă că trebuie să creditezi autorul atunci când îi preiei opera. SA (Share Alike), presupune că poţi să foloseşti opera pentru creaţii derivate, dar că trebuie să o redistribui sub aceeaşi licenţă mai departe. În plus, SA îţi dă posibilitatea să-ţi alegi jurisdicţia sub care îţi distribui opera (adică, deşi e făcută în România, ai putea alege legea franceză sau engleză a drepturilor de autor). ND (No Derivative Works) presupune că n-ai chef de remixuri sau alte utilizări. Asculţi mp3-ul şi cam asta e. NC (Non-Commercial) înseamnă că nu eşti de acord cu utilizarea comercială a operei tale. O vrei unul într-o reclamă? Păi, marcă banul. Chestia asta se combină în şase licenţe diferite, dintre care cea mai permisivă e CC-BY, iar cea mai complicată e CC-NC-ND.

Ok. Deci ai o piesă şi vrei să scapi de nenorocitul de ©. E simplu. Intri pe site şi îţi alegi licenţa, ajunsă deja la versiunea 3.0. Bogdan precizează clar care sunt limitele în care operează CC: „Nu e necesară nici o înscriere la CC România. Simpla intrare pe siteul Creative Commons, selectarea licenţei şi punerea butonului pe site-ul tău e suficientă. Dacă vorbim de o carte sau de un CD, este recomandată menţionarea URL-ului la care se află licenţa.“ S-a întâmplat asta? „A fost o formaţie românească, Travka, care a scos ultimul album cu licenţă CC. Pe CD nu a apărut sigla, dar pe site-ul lor a apărut menţiunea“. La nivel internaţional, cel mai cunoscut caz e Nine Inch Nails, care şi-au distribuit ultimele două albume, Ghost I-IV şi The Slip, cu o licenţă CC-BY-NC-SA.

Chestia e că cei de la Creative Commons nu fac mai multe. Nu există o bază de date a creaţiilor, nu există suport juridic în cazul unor probleme (şi nici nu sunt cazuri, la noi, în care să fie testate licenţele în justiţie), pentru că CC e o organizaţie nonprofit, nu are suficienţi oameni. Şi nici nu trebuie să facă ei asta, CC ocupându-se doar de forma legală a licenţelor. „Noi punem la dispoziţie modelul de contract şi tu îl foloseşti“, zice Bogdan. Pentru mai mult, este nevoie de iniţiative separate. În alte ţări, infrastructura e mai dezvoltată. „La nivelul Statelor Unite e o organizaţie destul de mare, au cel puţin 20 de angajaţi. În Olanda au existat discuţii cu organismele de gestiune colectivă“. În România, „din păcate, din lipsă de timp, nu am reuşit să intrăm în acele comunităţi care ar avea nevoie de licenţă şi să explicăm care sunt beneficiile.“ Mai există şi un motor de căutare pentru operele cu licenţă CC, integrat şi în Firefox, dar şi o încercare de a crea un Content Directory. Oricum, „interesul ar trebui să vină din partea autorilor sau din partea comunităţilor de autori. Din ceea ce văd în afară, există grupuri de artişti interesaţi. În special din zona digital media, care se bazează pe colaje din alte opere, fie că e vorba de zona muzicii electronice, unde remixul e de bază. De exemplu, în Croaţia, grupul care a tradus CC a pornit de la un club care se numeşte Mama şi care e din Zagreb“.

image

Pare deja destul de complicat. Nu e mai simplu să o pui pe un site, să o ia cine vrea de acolo şi să te speli pe cap? Treaba e puţin mai complicată aici pentru că, conform Legii drepturilor de autor, mai exact a articolului numerotat psihedelic 123^1, o serie de drepturi colective sunt obligatorii şi organismele de gestiune colectivă se ocupă, vrei nu vrei, de ele. Degeaba dai tu piesa gratis la radio, pentru că UCMR le ia acestora banii la grămadă, pentru tot ce difuzează. La fel, pentru orice CD blank, producătorul sau importatorul plăteşte oricum o taxă UCMR-ului chiar dacă tu îl foloseşti pentru a scrie pe el ultimul album NIN.

Bogdan confirmă aceasta poveste: „Nu poţi să dai opera să ajungă în domeniul public. Din punctul meu de vedere, legislaţia română nu permite acest lucru. Şi din cauza acestor drepturi colective la care nu poţi să renunţi şi mai sunt şi drepturile morale [n.n. – art. 10 şi 11 din lege], care sunt o altă chestiune delicată. Sigur că, practic, tu poţi să o faci, dar juridic, nu“. La nivel internaţional, există o licenţă Creative Commons „no rights reserved“ (sau CC0), prin care practic intri în domeniul public, dar aceasta nu poate fi aplicată la noi tocmai din motivele expuse mai sus.

Partea şi mai haioasă e că, conform legii, după ce tu te duci pe veşnicele plaiuri ale vânătorii, te moştenesc ori nenorociţii ăia de copii răsfăţaţi sau, mai rău, dacă n-ai rude, direct UCMR-ul. Iar ei pot să schimbe licenţele cum vor muşchii lor, vreo 70 de ani după ce ţi s-a gravat numele pe placa de mormânt. De altfel, schimbarea licenţei e o problemă curentă. Pentru că, dacă tu distribui o operă cu licenţă CC-BY, apoi te decizi că vrei un CC-BY-NC, e destul de greu pentru cei care au folosit-o într-o primă fază, cu bună credinţă, să demonstreze sub ce fel de licenţă era creaţia ta atunci când au utilizat-o, tocmai din cauza lipsei acelei pârdalnice de baze de date comune.

image

Mai există o problemă care, dacă ar fi film, s-ar chema The thin red line between commercial and non-commercial. „Asta e întrebarea cheie şi, în general, problema care apare in discuţiile cu organismele de gestiune colectivă. Practic, necomercial înseamnă orice utilizare din care nu obţin un avantaj direct, inclusiv distribuirea prin reţele peer-to-peer.“ Cu alte cuvinte, noi putem să dăm muzică cu licenţă CC de pe net fără probleme, atâta vrem cât respectăm partea cu NC din licenţă, dacă există, dar UCMR-ul va încasa în continuare banii de la radiouri şi amărâţii aia de taximetrişti, pe care uite că nu vreau să-i las în pace. Pentru că, de fapt, legea e creată pentru cei care consideră muzica (şi restul industriei creative) o afacere, iar organismele de gestiune colectivă o folosesc pentru a stoarce venituri de oriunde vor muşchii lor. Iar tu, ca artist, dacă alegi o licenţă CC, nu îi faci pe ei să piardă bani, ci, pur şi simplu, renunţi la felia ta din tort (care oricum ajunge la Moga şi alţi artişti promovaţi intens de radiouri sau la Moculescu şi la alţi prieteni de-ai conducerii UCMR, deci nu-i mare pagubă).

Şi uite aşa, ajungem tot la piraţi şi la schimbarea legii. Doar că lobby-ul făcut de organismele de gestiune colectivă e incredibil de agresiv şi va fi extrem de dificil. Până una alta, CC rezolvă problema modului în care circulă informaţia de la creatori spre public şi, mai ales, între creatori. În rest, casele de discuri pot să se agite la nesfârșit. Bogdan crede că „putem la infinit să încercăm să-i prindem pe cei care fac acest lucru [n.n. – download şi file-sharing], dar sunt nişte resurse aruncate pe fereastră, şi mai bine am putea să ne gândim care sunt alte metode logice de a reglementa treaba asta. Soluţia logică, cea cu o taxă pusă pe internet, propusă în Franţa, a fost respinsă chiar de organismele de gestiune colectivă“. Adică de UCMR-ul lor, care a preferat să susţină varianta prin care celor care „greşesc“ ar trebui să li se taie netul.

Până la urmă, revenim la discuţia de data trecută. Când o lege transformă 90% din populaţie în infractori, legea e proastă şi trebuie schimbată, că puşcării n-avem destule. Bogdan zice că, „dacă ne uităm la toate celelalte tehnologii dezvoltate în ultimii 60 de ani, de la radio FM, videorecorder, etc., toate au ajuns la aceeaşi soluţie. Şi radiourile erau piraţi în anii ’60. Istoria se repetă“.

PS: În ultima vreme (notă – 2009), îşi face din ce în mai simţită prezenţa în zona online Asociaţia Industriei Muzicale din România (cu amenzi imense pentru share şi tentative de a închide siteurile de torente). Dincolo de minunata utilizare a cuvântului industrie în titlu, nu pot să nu remarc faptul că unii dintre actualii mari şefi de case de discuri aveau mai mult respect faţă de muzică pe vremea când vindeau casete piratate Viva! Şi Poker cu Pink Floyd sau The Beatles, decât acum, când ne vând legal Andreea Bănică şi Delia Matache.

PS2: Toate imaginile folosite în acest text au licenţă Creative Commons.

PS3: Poţi folosi licenţa Creative Commons în orice domeniu creativ.

Foto: CC-BY Dawn Endico (1), CC-BY-NC-SA Mickipedia (2), CC-BY Deposto (3), CC-BY-NC-SA pablokdc (4)

-

Pirate philosophy

image

Ziceam în postul despre Creative Commons, că o să vorbesc la un moment dat de calea „hard” a luptei împotriva actualei legislaţii a drepturilor de autor. Una pe care amatorii de cultură gratis o consideră romantică, cu piraţi simpatici şi veseli ca cei din filmele piratate cu Errol Flynn, iar producătorii de muzică şi filme o văd ca o activitate la fel de periculoasă ca traficul de droguri şi de fiinţe umane, în care piraţii, dacă nu se hrănesc cu carne de om, sigur se înfruptă cu poftă din carne de corporatist.

Vârful de lance al ambelor tabere este The Pirate Bay, cel mai cunoscut site de torrente din suta de mii de alte asemenea locuri de desfrâu peer-to-peer, pe care marile corporaţii se tot chinuie, de vreo câţiva ani buni, să-l închidă. Au început cu un raid ale poliţiei, prin 2006 care a confiscat serverele locale şi a stârnit urale de protest la Hollywood. MPAA-ul (Motion Picture Association of America) a dat însa un comunicat de presă de felicitări un pic cam prea devreme. La două zile de la „deces”, miracolele tehnicii moderne făceau că mirror-urile siteului care zăceau pe nişte servere din Belgia şi Rusia să readucă Golful pe ecrane, iar mica acţiune de PR a poliţiei locale să înregistreze primul succes important: o creşte a numărului de utilizatori a siteului, de la un milion, la 2,7 milioane. Au urmat o tentativă de cumpărare a statului independent Sealand, ca potenţial loc de mutare a serverelor, ba chiar s-a vehiculat ideea de a se cumpăra o insulă.

> Între timp, The Pirate Bay a tot schimbat servere, dar e tot activ. Au mai apărut entități vizibile. WikiLeaks și Assange redefinesc limitele jurnalismului, în timp ce Kim Dotcom (actual name) a devenit torfeul preferat al americanilor. Al doilea personaj merită un text separat.

image

Anul acesta (n. – 2009), cei patru operatori ai siteului au fost condamnaţi la câte un an de închisoare şi amenzi de 3,6 milioane de dolari, dar legislaţia suedeză spune că, până la finalizarea tuturor căilor de atac, sentinţele nu se aplică. Judecătorul procesului a fost, coincidenţă, acelaşi tip care a autorizat raidul din 2006. Şi cum asociaţiile antipiraterie reuşesc să se facă antipatice şi când stau degeaba, s-a aflat destul de repede că acelaşi judecător era un membru activ al unor grupuri procopyright. Cea mai recentă „doborâre” a siteului a avut loc acum câteva săptămâni (ISP-ul a fost obligat de justiţie să închidă siteul), a durat tot cam o zi, iar corporaţiile au primit drept cadou un tricou.

Tot procesul este, desigur, o acţiune de imagine, având în vedere faptul că există mii de alte siteuri de torrente, dintre care unele suficient de ascunse (acces doar prin invitaţie, parole şi servere prin străinătate) şi că Rusia, India sau China sau mai ştiu eu ce ţară africană unde creşte Internetul mai spornic decât bananele ar putea oricând găzdui nişte servere, la mare depărtare de braţul nu aşa de lung al legilor copyrightului din SUA sau Europa.

> La apel, pedepsele cu închisoarea au fost scurtate, cele financiare mărite. Unul dintre cei patru a fugit in Cabodgia, dar a fost extrădat și e în închisoare acum. Curtea Supremă suedeză a refuzat ultimul apel, în februarie anul acesta, ceea ce înseamnă că cei patru sunt acum datori 11 milioane de dolari.

The Pirate Bay este doar una dintre părţile vizibile ale luptătorilor de pe frontul ăsta în care victime cad doar hard discurile, prăjite de poliţie, într-un caz, sau de viteza prea mare de download, în al doilea. Cum comunismul a murit înainte de inventarea netului (thank’s God), iar majoritatea politicienilor nu prea înţeleg prea bine cultura, au apărut şi activiştii mişcării anticopyright, care au venit chiar din zona piraţilor „hardcore”. Aşa că nu e de mirare că, spre deosebire de mişcările open source sau de Creative Commons, aceştia au o atitudine radicală faţă de proprietatea intelectuală. Ei sunt cei aflaţi în fruntea mişcărilor care vor să schimbe legile (sau să se renunţe chiar la ideea de copyright).

image

Probabil că cei mai cunoscuţi luptători pe frontul acesta sunt suedezii de la Piratbyrån (siteul e foarte instructiv dacă pricepi vreo boabă de suedeză), think tank-ul care a inventat The Pirate Bay, în 2003. S-au separat destul de repede, dându-şi probabil seama de faptul că încă nu reuşiseră să schimbe nicio lege, şi au încercat, fără prea mult succes, să facă ceva mai mult lobby. Tot ei au inventat conceptul de kopimi, o formă de „copyright” care permite copierea materialului ce poartă acest logo pentru orice fel de utilizare – un echivalent cool al domeniului public din legea actuală.

Pe lângă Piratbyrån mai există şi alte organizaţii anticopyright destul de cunoscute. Pirate Cinema, o organizaţie activă în Brazilia, Berlin, Copenhaga şi Helsinki, organizează proiecţii publice de filme, fără a avea drepturi, de multe ori cu câteva luni înaintea premierei oficiale. Legenda vorbeşte de o vizionare a filmului Kill Bill cu vreo jumătate de an înaintea premierei din SUA (nu se ştie dacă doar prima parte şi nici dacă Tarantino s-a ofticat sau nu). The League of Noble Peers sunt producătorii celor două documentare Steal This Film, numai bune de descărcat (de aici şi de aici) şi de urmărit de oricine are măcar un folder cu numele „Filme noi” pe computer, iar francezii de la Association des Audionautes sunt nişte tipi relativ cuminţi, care încearcă să impună soluţia unei taxe fixe pe Internet şi vor ca sharingul de fişiere să fie dezincriminat (şi al căror site, www.audionautes.net mă redirectează, invariabil, spre google.fr, ceea ce mă face să mă întreb dacă băieţii ăştia mai există).

> Au căpătat vizibilitate mult mai mare. între timp, VikiLeaks, cu scandalul stârnit de scurgerea cablogramelor ambasadelor americane, şi Anonymus, greşit tratată ca o organizaţie, mai degrabă grupuri de hackeri care îşi folosesc skillurile pentru declaraţii politice şi care acţionează sub această umbrelă.

image

Din 2006, mişcarea piraţilor a devenit şi una politică. Mai întâi, desigur, în Suedia. În trei ani, Partidul Piraţilor a ajuns al treilea partid ca număr de membri din ţară şi a obţinut 7,13% din voturi la alegerile pentru Parlamentul European – adică un loc de eurodeputat (n. – două, o dată cu tratatul de la Lisabona, adică a intrat şi Amelia în parlament). Cum viitoarele alegeri din Suedia se vor desfăşura în septembrie 2010, e de aşteptat ca Partidul să se aleagă şi cu ceva locuri în Parlamentul naţional (n. – greșit. la nivel național a funcționat altfel și pirații au luat doar 0,65% din voturi). La nivel internaţional, partidul mai există în Germania (unde au participat la alegeri, cu rezultate destul de slabe, dar s-au ales cu un deputat după ce un social-democrat a „dezertat” în favoarea lor în iunie 2009), Austria, Cehia, Finlanda, Franţa, Polonia, Spania, Marea Britanie şi Elveţia (n. – în 2011, piraţii germani au obţinut 8,9% în alegerile locale din Berlin şi 15 locuri de consilieri. Cehul Libor Michalek e primul pirat care a ajuns într-un parlament naţional, în 2012).

În multe alte ţări europene, inclusiv România, dar şi în Statele Unite, există iniţiative de înfiinţate a Partidului, dar nu s-a ajuns încă la constituirea lor legală. La noi, treaba e destul de complicată, fiindcă partidul funcţionează online, deci digital, în timp ce legea locală funcţionează după un principiu cât se poate de analog: vrei nu vrei, trebuie să pui pixul pe hârtie (o activitate la care mulţi dintre noi au renunţat după ce au scăpat de cursuri şi de ultimii profesori de modă veche).

Partidul Piraţilor a făcut publică o Declaraţie de principii, ajunsă la versiunea 3.2, dintre care cele mai importante ar fi: o legislaţie globală care să sprijine dezvoltarea societăţii informaţionale, un sistem de copyright nou, cel vechi fiind considerat dezechilibrat, renunţarea treptată la patentele comerciale, în special în domeniul medical, şi un sprijin puternic pentru dreptul la viaţă privată.
Urmează o parte plictisitoare în care încerc să sintetizez ce spun băieţii ăştia din Suedia în declaraţie, peste care se poate sări.

Cele trei principii de bază ale Partidului Piraţilor sunt nevoia de a proteja drepturile cetăţenilor, dorinţa de a avea o cultură liberă şi credinţa că patentele şi monopolurile private ne afectează societatea”, spun ei în Declaraţie. Copyright-ul original se referea la dreptul autorului de a fi recunoscut ca autor al operei dar, cu fiecare modificare a legii, balanţa s-a înclinat în favoarea celor care produc şi distribuie copii ale acestor lucrări, făcând de multe ori dificilă, dacă nu chiar imposibilă, dezvoltarea armonioasă a culturii. „Legile imateriale sunt o metodă de a legifera proprietăţi materiale asupra unor valori imateriale. Ideile, cunoştinţele şi informaţiile sunt, prin natura lor, neexclusive şi valoarea lor comună constă în abilitatea inerentă de a fi împărţite şi transmise.” Pentru a crea un nou copyright, mai echilibrat, durata protecţiei drepturilor de autor ar trebui redusă la cinci ani, dreptul de a realiza opere derivate (prin sampling sau remix) ar trebui să fie implicit, iar toate excepţiile (cum ar fi traducerile cărţilor sau utilizarea pieselor muzicale în filme ar trebui să apară explicit în lege). În principiu, orice utilizare non-comercială a unei opere ar trebui permisă, tehnologiile de tip DRM interzise iar taxele de „copie privată” (pe CD-uri blank sau pe iPod-uri) ar trebui desfiinţate.

> Anul trecut, la Praga, piraţii europeni au decis să candideze pe o platformă comună pentru viitoarele alegeri europarlamentare, din 2014.

Gata!

La final, simt nevoia să încep cu o mică discuţie despre economie (la un nivel minimal, de discuţie la două beri). Let’s roll!

image

Întreg sistemul social în care trăim porneşte de la o realitate tristă: resursele sunt limitate. Prin urmare s-a dezvoltat, în timp, o economie bazată pe cerere şi ofertă, în care cineva deţine o resursă/un obiect, iar altcineva e dispus să plătească pentru acel lucru. Chestie care a funcţionat destul de bine vreme de câteva mii de ani, până s-au inventat Wall Stret-ul şi băncile de investiţii. Dar, mai ales, până când s-a inventat Internetul. Moment în care lumea entertainmentului, care dezvoltase în jurul ei o industrie de miliarde de dolari, a primit un pumn în faţă suficient de puternic încât să o trimită la numărătoarea arbitrului. Publicul s-a trezit în braţe cu nişte instrumente prin care îşi poate multiplica la infinit o serie de resurse (în cazul de faţă resurse culturale), fără costuri şi fără efort.

S-a dezvoltat, ca atare, un sistem economic paralel care nu mai funcţionează după legea cererii şi ofertei, ci după una nouă, bazată pe „share”. Un sistem care funcţionează după reguli proprii, mai mult sau mai puţin bine definite, dar care exclude din mijlocul său tocmai chestia care face economia „reală” să funcţioneze. Avocaţii industriei culturale încearcă să-şi revină din numărătoare înainte ca arbitrul să pronunţe cifra zece şi aruncă vina asupra publicului care este needucat şi nu înţelege că „piratând” îi lasă pe artişti fără venituri. Problema lor principală este că nu înţeleg că ceea ce se întâmplă acum cu muzica şi filmul s-ar putea întâmpla cu orice altceva. Dacă fructele ar putea fi multiplicate cu Ctrl-C Ctrl-V, aprozarele ar da faliment.

> A se vedea şi problema generată de apariţia imprimantelor 3D pentru cei de la Lego.

-

De ce nu a revoluționat Radiohead industria muzicală

2793862157_be337a3c2e_b.thumbnail

La sfârşitul lui 2007, când Radiohead îşi lansau ultimul lor album de până acum, In Rainbows, online, pe principiul „pay-what-you-want“, toată lumea prevestea moartea sistemelor clasice de distribuţie. Doi ani mai târziu, sistemul inventat de Radiohead e doar o poveste de succes, în nici un caz un model de business viabil pentru alte trupe. Sau, mă rog, eu ca un film porno: toată lumea se uită, dar, în dormitor, trec la variante mai clasice, Vatican approved.

Şi asta pentru că există nişte condiţii necesare (şi suficiente) pentru ca acest model să funcţioneze perfect. De exemplu, dacă pe last.fm, înainte să-ţi lansezi albumul, ai vreo 60 de milioane de ascultări şi eşti depăşit doar de nenorociţii ăia de la Beatles care nu vor să-şi pună piesele pe iTunes, modelul funcţionează perfect. Te-ar ajuta destul de mult să ai măcar un album (dacă nu două sau trei) în cam orice top al celor mai bune albume din toate timpurile. Şi nici o piesă care se cheamă Creep n-ar strica. Mai trebuie, desigur să scapi de contractul pe care l-ai semnat cu casa de discuri. Unul dintre motivele pentru care ai vrea să faci asta este acela că, dacă atunci când vine vorba de o evoluţie tehnologică care le-ar putea afecta veniturile (cum ar fi mp3-ul) casele de discuri se grăbesc să schimbe legislaţia pentru a putea pune mâna pe un biştar cinstit, dar când vine vorba de contracte, aceştia devin subit neoconservatori, comportându-se ca talibanii când vine vorba de interpretările Coranului. Concluzia ar fi că poţi aplica modelul Radiohead, mai ales dacă eşti Radiohead.

2833252280_94c2115e97.thumbnail

Nici măcar nu e concluzia mea. O zice chiar Thom Yorke într-un interviu pe care i-l ia David Byrne pentru Wired. „Singurul motiv pentru care am scăpat cu asta, singur motiv pentru care cuiva i-a păsat, este faptul că am trecut prin întreaga râşniţă a industriei muzicale înainte. Nu a fost creat ca un model pentru altcineva. A fost un simplu răspuns la o situaţie deja existentă. Nu mai aveam contract. Aveam propriul nostru studio. Aveam acest nou server. Ce naiba poţi face? Era un lucru evident. Dar a funcţionat doar pentru că eram acolo unde eram.“ Şi a mai funcţionat dintr-un motiv: au fost primii şi, fiind o noutate, au avut mai mult PR decât le-ar fi putut face chiar şi Ogilvy personal. Desigur, la scară redusă (România sau Pantelimon, de exemplu) ar putea merge o încercare, tocmai pentru că fiind prima încercare îţi va aduce o groază de presă bună. Dacă te cheamă Holograf, s-ar putea să buşeşti tot conceptul. Nu poţi da muzică după sistemul „pay-what-you-want“ pe internet, dacă eşti Bitman, fiindcă s-ar putea să ai neplăcuta surpriză de a afla că muzica ta nu valorează nici cât un ecler. Însă, dacă te cheamă Vama Veche sau OCS sau Şuie Paparude, ar putea fi un model de business perfect ca să stimulezi nişte vânzări care, după modelul clasic, sunt mai subţiri decât Nureiev la apogeul carierei.

Revenind la Radiohead, trebuie spus că ei n-au renunţat deloc la metodele tradiţionale de distribuţie. Au venit doar cu ceva în plus. Principalul lucru care se întâmplă cu un album, la circa 30 de secunde de la imprimarea primului CD, este să ajungă pe internet. Cu cât e mai căutat/aşteptat de fani, cu atât viteza cu care acesta se împrăştie pe net e mai mare. Şi atunci, dacă tot ştii că leak-ul acela se va petrece cu viteza luminii, de ce naiba să nu îi dai tu drumul pe net. Până la urmă, orice sumă mai mare de 0 dolari, e un câştig. Şi nici măcar nu vorbim aici de super calitate. Mp3-urile de la In Rainbows erau la 160 kbps, aşa că tot trebuia să aştepţi CD-ul (vreo trei luni) ca să ai parte de o calitate superioară.

Deşi n-au difuzat vreodată suma exactă pe care au câştigat-o, estimările vorbesc de o medie de 6 dolari pe album plătiţi pe un album luat de pe site (în condiţiile în care 60% se pare că au ales să nu plătească nimic). La trei luni, când a apărut albumul, s-au mai vandut 1,75 milioane de CD-uri, plus vreo 100.000 de bucăţi pe iTunes, doar în prima săptămână. Până atunci însă, doar din albumul dat „gratis“, la cele aproximativ un milion de descărcări, suma câştigată a fost de circa 3 milioane de dolari. Sau, cum zice chiar artistul, „În termeni de venituri obţinute din zona digitală, am făcut mai mulţi bani cu acest album decât cu toate celelalte albume Radiohead la un loc – venituri obţinute de pe Internet, adică. Şi asta e o nebunie. Care se datorează, în parte, faptului că EMI nu ne-a dat nici un ban din vânzările digitale. Toate contractele semnate într-o anumită perioadă nu aveau prevederi legate de asta“. Citeşti asta stai şi te întrebi de ce naiba mai crede cineva că labelurile urmăresc vreodată interesul artistului.

1531440428_083db120cb_b.thumbnail

De fapt, labelurile încercă să convingă artistul că sunt unicele deţinătoare ale metodelor prin care poţi avea succes. Adevărul e că n-au habar de asta (altfel n-ar arunca pe piaţă zeci de trupe în speranţa că una dintre ele o să prindă) şi că, pur şi simplu, au fost până de curând doar unicele deţinătoare ale căilor prin care pot trimite un album sau o trupă spre succes. Ele stabilesc ce piese intră la radiourile majore, ele împing albumul în raftul din faţă, ele te programează cu prioritate într-un studio mai bun şi îţi plătesc producţia (după care, tot ele, îţi plătesc drepturile din vânzări doar după ce-şi recuperează investiţiile), ele îţi fac un videoclip şi tot ele te duc să cânţi la Letterman (sau, dacă eşti în România, la băiatul ăla creţ de la ProTV). În schimb, nu-ţi cer decât să le dai 30% din drepturile tale patrimoniale asupra pieselor, de acum şi până la 70 de ani după moartea ta (timp în care vor face lobby să prelungească chestia asta cu încă zece şi încă zece şi încă douăzeci de ani).

Desigur, fac toate chestiile astea dacă ai succes. Aruncă un ochi undeva mai jos de Top 500 şi o să descoperi cimitirul artiştilor pe care casele de discuri i-au abandonat pentru că nu-i asculta suficientă lume. Drepturile alea rămân ale labelului şi, în cei vreo 100 şi ceva de ani de protecţie s-ar putea să aibă chiar şi profit şi de pe urma pieselor alea „proaste“, dar cu siguranţă că artistul nu câştigă mare lucru.

Problema nu e de fapt a file-sharing-ului. Pentru că banii nu vin doar din vânzări, cele care par a pierde din plimbatul pieselor fără limită pe torrente şi bloguri. Problema e că monopolul accesului la succes nu mai aparţine labelurilor. Da, dacă-ţi dai muzica pe net, după modelul Radiohead sau cu o licenţă Creative Commons sau chiar pe gratis, nu vei ajunge vreodată în topurile Billboard ori în cele ale radiourilor. Dar s-ar putea să ai o surpriză. Să ajungi important pe siteuri ca last.fm, pe Pirate Bay sau pe bloguri ca Nodata şi SirensSounds e la fel de definitoriu pentru succesul unei trupe, ca o apariţie la Top of the Pops acum 40 de ani. Într-acolo merg lucrurile.

Foto: CC-BY-NC-SA Fixe, In The Rainbow, Beckzaidan

-

Music Like Water

6a00d8341c59be53ef00e55003801f8834-640wi

Fă un calcul rapid. Cam cât timp îţi ia să găseşti un album, gratuit, pe net? Un minut? Zece? Hai, o oră, dacă e vreun album obscur de electrojazz de prin 1937. Pe iTunes? Nu merge, Romania e încă un mare producător african de banane în viziunea departamentelor de vânzări de la Apple. Să zicem că nu-l downloadezi ilegal. Chiar şi dacă n-ar exista acest fenomen (cu ajutorul vreuneia dintre legile idioate pe care se tot chinuie să le impună la nivel european organismele pro-copyright), poţi găsi destul de rapid o listă de vreo 20-30 de siteuri pe care poţi asculta, gratuit, cam orice-ţi trece prin cap.
Şi aici vine elveţianul Gerd Leonhard cu o afirmaţie şi, pornind de la asta, cu o soluţie. Orice se întâmplă vreodată pe Internet, de la inventarea lui, e numai şi numai o simplă operaţiune de copiere. Biţii nu circulă liberi pe reţea, să-i culegem noi când avem chef, ci e vorba întotdeauna de un schimb între două sau mai multe calculatoare, care se face, evident, prin transfer de informaţie. Ei bine, deja avem o problemă, dacă e să ne luăm după talibanii copyright-ului care vor bani din orice.

Prin 2003, Gerd s-a trezit Nostradamus şi s-a apucat să facă opt predicţii legate de viitorul muzicii. A scris şi o carte, numită evident The Future of Music, împreună cu David Kuzac. Se găseşte de cumpărat aici. Ele sună cam aşa:

–    Muzica va fi ca apa. Ceea ce ar putea însemna că va fi incoloră, inodoră şi insipidă, cam ca muzica dance românească, nici nu îngheaţă sub 0 grade, ca manelistele. Dar nu înseamnă asta, ci înseamnă că „muzica nu va mai fi un produs, ci un serviciu.“ Până de curând, cum o zice chiar Gerd, casele de discuri ştiau că e mai profitabil să vinzi sticla (CD-ul, caseta etc.), decât să vinzi conţinutul. Problema e că acum conţinutul e pe net şi e la fel de accesibil ca apa. Desigur, poţi să plăteşti în continuare pentru ea (cel puţin de când s-a inventat apa plată de la robinet).
–    O plăcintă mai mare, felii mai mici. Actualul sistem va fi erodat de servicii digitale mai ieftine şi mai accesibile. Nu vom mai plăti la bucată, vom plăti accesul, sub forma unui abonament. Se întâmplă deja, pe last.fm sau Spotify. Cu toate acestea, va creşte consumul, datorită accesului mai rapid la informaţie. Cum ar veni, e mai simplu să asculţi un album în momentul în care afli de el, chit că e trecut de miezul nopţii, decât să te duci să-l cauţi la Cărtureşti şi să te alegi doar cu o şaorma de la Dristor.
–    Diversitate şi omniprezenţă. Adică muzica va fi peste tot – acasă, la birou, pe mobil, pe ipod – şi vei putea găsi orice-ţi trece prin cap. Mă rog, cu o condiţie importantă: să existe. De o piesă cu Maria Tănase cântând Metallica nu-ţi face rost nici Steve Jobs, , in schimb de Marina Voica cantand Michael Jackson da, dar aia e alta poveste.
–    Accesul la muzică va înlocui proprietatea. Adio harduri externe de 10 terabiţi. Or să apară siteurile pe care găseşti orice, la un search, şi asculţi cât ai chef.
–    Accesul multipoint va fi un standard. Un fel de dozatoare cu muzică, la metrou, în gară sau în parc, pe principiul ălora cu Coca-Cola de la Romană sau ale celor cu seringi pentru heroinomani de la elveţieni. Evident, wireless, că USB-ul e deja depăşit de situaţie.
–    Go direct. Majoritatea artiştilor vor comunica direct cu fanii, prin intermediul propriilor lor angajaţi care se vor ocupa de promovare, distribuţie şi ce o mai fi nevoie. Rolul caselor de discuri se va diminua.
–    Software-organism de gestiune. Calculul cu hârtia, creionul şi şpaga vor fi înlocuite de tehnici de monitorizare care vor face consumul de muzică să fie cunoscut cât mai în amănunt. Gerd pomenea aici ceva şi de DRM-uri, care şi-au dat obştescul sfârşit, dar, desigur, nimeni nu poate fi perfect (Chuck Norris e doar excepţia care întăreşte regula).
–    Mobile mania. Celularele şi orice dispozitiv wireless vor consuma mai multă muzică decât ar face-o orice site şi orice serviciu peer-to-peer, ever.

d19996551f523129adddbe1eaeec1d9fb130e98e_m

Şase ani mai târziu, toate aceste previziuni par la fel de valabile. Şi pentru fiecare dintre ele se pot găsi exemple cât se poate de autentice. Ciudat e că, în ciuda faptului că, pe de o parte, labelurile par a vrea să ne întoarcem în Evul Mediu al CD-urilor care se pot lua doar din magazine, tot ele sunt cele care au grijă să-şi bage codiţa în proiecte gen Spotify, tocmai pentru a nu fi lăsaţi pe din afară când vine schimbarea peste ei.

Gerd susţine totuşi că nu Spotify e soluţia viitorului. Actualul sistem e bazat pe licenţe – orice ai vrea să faci pe net, ai nevoi de permisiunea deţinătorului de drepturi. Ar trebui însă trecut de la asta la legalizarea lucrurilor care se întâmplă oricum pe net, şi anume accesul liber la muzică. Totuşi, parcă e aiurea ca muzica să fie gratuită. Ce ne facem cu artiştii? Există o soluţie, crede Gerd, şi o  promovează intens, la conferinţe internaţionale şi în scrisori deschise adresate lordului Mandelson (adept al introducerii legii celor „3 lovituri“ în Anglia şi, probabil, fan Lily Allen): Digital Music Licence (poreclit şi DML).

Soluţiile tehnice anti-piraterie sunt aproape imposibile, iar netul va fi întotdeauna cu un pas înaintea oricăror astfel de propuneri. Problema e că, nu există licenţe prevăzute de lege care să reglementeze utilizarea pe internet, ci doar iniţiative private în genul Creative Commons (care e utilizata mai mult la fotografii şi la texte, decât la muzică). Deci, cum bătălia e ori imposibilă, ori mult prea consumatoare de bani şi resurse, Gerd spune ca a venit momentul unui switch: să nu mai plătim fiecare copie în parte, să plătim dreptul de a avea acces nelimitat la muzică. Digital Music Licence (DML) ar însemna o licenţă publică, standardizată şi deschisă, adică, de fapt, o sumă (săptămânala, zice el), de un euro/utilizator – în Franţa, Germania etc. – sau o liră – în Anglia – care ar trebui plătită iniţial de ISP-uri, operatori de telefonie mobilă sau alte firme ce furnizează internet. Un calcul scurt face ca, doar în Anglia, să se adune o sumă de 2,6 miliarde de lire, adică de aproape două ori mai mult decât încasările 2008 ale industriei muzicale engleze (1,36 miliarde).

2f5cf58d4f5d895ecec115b552982af9a5ba8af3_m

Bun. Pare simplu, aşa şi, în cea mai mare parte, cred că Gerd chiar are dreptate. Soluţia lui vs. Minunata lege „3 strikes“are câteva avantaje evidente:
–    nu transformă utilizatorul în infractor şi ne scuteşte de procese interminabile în care se cer daune de milioane
–    ia nişte bani dintr-o zonă din care nu încasa nimeni nimic (şi să mă scutească ăia care contabilizează fiecare download ilegal la pierderi, în bani, pentru că o mare parte dintre cei care downloadează nu s-ar duce să cumpere albumul din magazine dacă n-ar avea acces la el)
–    îi determină pe ISP-işi şi alţi plătitori de DML să ţină evidenţe destul de precise a ceea ce se transferă prin reţelele lor

Gerd mai crede însă că taxa asta săptămânală ar trebui să nu se găsească în factura utilizatorilor, ci să fie finanţată prin publicitate, chestie pe care eu aş trece-o la categoria „wishfull thinking“, dacă ţinem cont de faptul că, de exemplu, oule se scumpesc constant pe motiv că a crescut preţul la benzina cu care, probabil, se alimentează cocoşii. Bănuiesc că factura se va scumpi brusc, cu 1,2 euro pe săptămână – că trebuie să fie şi un profit din chestia asta.

A doua problemă e că nu doar muzica se găseşte gratis pe Pirate Bay and co. Din felia asta de aproape 3 miliarde, or sa vrea bucata lor şi casele de filme, şi televiziunile, şi editurile (Kindle şi Nook vor face, în câţiva ani, pentru bibliotecile noaste, ce-a făcut iPod-ul pentru colecţia de discuri). A treia ar fi că banii ăia calculaţi înseamnă muzică din toată lumea, nu din Anglia, deci felia se subţiază şi mai mult.

Până una alta, soluţia lui Gerd Leonhard pare a fi una de bun simţ şi, sincer să fiu, pare cea mai uşoară cale de a rezolva actualul scandal piraţi vs labeluri (cel puţin la nivelul downloadului, că mai sunt problemele alea legate de durata drepturilor şi de tot felul de alte protecţii creţe – dar nu despre ele e vorba aici). Totuşi, e vorba de mulţi bani vs. nimic, ceea ce mie mi se pare mai bine decât să tai accesul la net la trei sferturi din ţară pentru că şi-au trimis manele pe messenger (notă: oare Adi Minune e membru UCMR?).

74ca1084e79f2502cd8871ca49cbb4673a53021f_m

În actuala situaţie a muzicii, cu 1.000.000 de artişti lansaţi în fiecare an, orice posibilitate de a ajunge la utilizator e o şansă de a câştiga. Ca muzician, cu cât eşti mai cunoscut, cu cât strângi o comunitate mai mare de fani în jurul muzicii tale, cu atât ai mai multe şanse să câştigi şi bani din munca ta (prin concerte mai multe, în mai multe locuri şi, iată, conform lui Gerd, chiar şi din faptul că muzica ta e postată pe bloguri; in fond si la urma urmei, inainte ca industria sa faca din muzica un produs, ea se facea cunoscuta tot “la picior”).

Dacă însă potenţialii fani vor trebui să se ascundă pe siteuri cu parolă sau să inventeze o tehnologie chiar mai „ascunsă“ decât torrentul, ca să scape de o lege agresivă, banii de pe internet vor rămâne ceea ce sunt şi acum – o frumoasă Fata Morgana  după care plâng toţi cei care cred că modele de bussiness, o dată inventate, sunt eterne.

-