L-am văzut pe Ceaușescu cu vreo două luni înainte de Revoluție. Organizat, cu clasa, îmbrăcați regulamentar, în uniforme, ne-am încolonat de dimineață și ne-a prezentat să ocupăm bucata repartizată de pe traseul ce ducea până la Stadionul din Botoșani. Nu-mi mai amintesc prea bine cât am așteptat, dar știu că a trecut ceva – florile pe care le primisem ca să sorcovim familia conducătoare se ofiliseră bine când a trecut ARO-ul prezidențial și apucasem deja să depistez toate potențialele locații perfecte pentru un lunetist de pe blocurile din jur.

Totul era fals, și entuziasmul nostru, și acela al profesorilor, dar tot nu am fost pregătit cu adevărat. Când a trecut mașina, de undeva din apropiere a pornit brusc o melodie, cred că era „Partidul, Ceaușescu, România”, care a acoperit scandările noastre anemice de copilandri treziți cu noaptea în cap. Cântecul acela, atât de evident de pe bandă, m-a făcut să mă întreb dacă la toată mascarada aia, acceptată voit de tot orașul, nu participa la fel de voluntar și Ceaușescu – e puțin posibil să fii atât de luat de val încât să nu te prinzi că entuziasmul e falsificat cu ajutorul magnetofoanelor.

Probabil că nu-i păsa. Și presupun că nici lui Ponta nu-i pasă, acum. Refuz să cred că nu a simțit penibilul situației de ieri, de la Stadionul Național. Și-a închipui poate că o să fie o demonstrație a forței PSD-ului în teritoriu și s-a trezit la o Cântare a României Reloaded care poate fi explicată doar prin faptul că s-au folosit aceiași organizatori de evenimente ca și pe vremea PCR-ului. Dar Ponta are stomacul tare: stomac de om care poate intra în studioul Antenei 3 și vărsa minciună după minciună, de om capabil să desființeze instituții ca să-și ascundă parvenitismul, de om în stare să dea foc țării ca să dețină puterea.

Doar că eu n-am stomac să suport asta și nici prietenii mei nu-l au, din ce văd pe Facebook. Și vrea să cred că sunt destui români care au trăit măcar o experiență ca aia pe care am povestit-o la început și care nu ar mai vrea să o repete. Și că toți cei care-și amintesc oribilitățile televizate acum 25 de ani sau sunt capabili să înțeleagă penibilul situației de ieri de pe Arena Națională vor prefera să voteze orice altceva în noiembrie decât să umble cu lămâia după ei, ca să nu vomite după ce pun ștampila pe acest Kim-Ir Sen Second Hand care visează să transforme România într-un uriaș tort aniversar.