De data asta, homofobii nu vor mai câștiga MȚR-ul

La cinci ani de la precedentul desant de la cinematograful din cadrul Muzeului Țăranului Român, o gașcă de habotnici ultrareligioși a reușit să întrerupă din nou un film cu tematică LGBT. Mâine, la Soldații. Poveste din Ferentari sunt șanse mari ca povestea să se repete. Spre deosebire de acum cinci ani, însă, nimeni nu mai pare dispus să cedeze acest spațiu public doar pentru că niște personaje ce par extrase dintr-un alt deceniu se simt lezate. Ce s-a schimbat, totuși, și de ce e MȚR-ul important pentru bigoți?

Dacă The Kids Are Alright, un film mult mai moale decât actualul din punctul de vedere al „propagandei” gay, ca să folosesc o acuzație a protestatarilor, era difuzat în cadrul Lunii Istoriei LGBT, de data aceasta filmul 120 battements par minute a fost doar o programare obișnuită, decisă de distributor – întâmplător, compania lui Cristian Mungiu. Organizatorii Lunii Istoriei LGBT au evitat, voit, cinematograful cu pricina, iar faptul că protestul s-a întâmplat tot în februarie e doar o coincidență. În plus, la prima proiecție ratată în sală erau mai degrabă persoane obișnuite și organizatori, acum s-a nimerit acolo Tudor Giurgiu, un regizor de marcă, organizator al celui mai mare festival cinematografic din România. Bătălia protestatarilor nu mai e cu o comunitate a unei minorități sexuale, e cu reprezentanții noului val al cinematografiei autohtone.

De ce îi doare totuși pe protestatari de MȚR și nu au problema asta când filmul e la mall? Dacă urmărești puțin cum s-au organizat, cine sunt personajele și cât sprijin primesc din partea siteului ultranaționalist și pro-rus Active News, lucrurile sunt destul de clare. Oamenii nu-s doar națuionaliști și ultraortodocși, sunt cât se poate de filolegionari. OK, nu umblă cu cămăși verzi și nu se organizează în cuiburi, dar pomenește-le de Căpitan și urmărește-le reacțiile – vor fi cât se poate de lămuritoare.

Din discursul lor, două argumente ies în față: „țăranul român e ortodox și nu știe el cu gay-ii” și „memoria lui Horia Bernea trebuie respectată”. Sunt cele preluate și de alte persoane, fără legătură cu gruparea. Or, obsesia legionarilor pentru țăranul român, ca arhetip, e documentată: prin anii 1930, membrii grupării umblau în costume populare, vizitau satele călare și-și făcuseră din haiduci un fel de precursori. În viziunea lor, țăranul român era ortodoxul pur – iar în viziunea protestatarilor, Muzeul Țăranului nu e dedicat satului, e dedicat ortodoxiei. Chit că țăranii erau și greco-catolici, mai ales prin Ardeal, și că, fără vreu dubiu, știau destul de bine de existența destulor formelor de orientări sexuale, pentru protestatarul filolegionar asta nu contează. Puritatea e mai importantă.

Partea cu Horia Bernea e un pic mai confuză, dar nu cu mult. Pictorul Bernea a reînființat în anii 1990 MȚR-ul, pe baza unui proiect antebelic, în fosta clădire a Muzeului PCR (anterior Monetăria Statului) și, vreme de vreo 10 ani, zice lumea că ar fi făcut treabă bună (n-am vizitat muzeul în acea perioadă, deci mi-e greu să mă pronunț). Ulterior, noul director, Dinu Giurescu, pus acolo de PSD, a deviat de la viziunea originală – ceia ce i-a atras destule critici din partea intelectualilor de dreapta, inclusiv a lui Andrei Pleșu, un alt părinte spiritual la muzeului. Între timp, directorii s-au mai schimbat, iar muzeul s-a diversificat –  prin apariția cinematografului, a târgurilor tematice, a barului (cu scena aferentă, loc de concerte, piese de teatru și dezbateri). În loc să vadă asta drept un loc viu (și frecventabil), ultraortodocșii au continuat să le vadă drept un atentat la sacralitatea locului, bazându-se și pe criticile de la începutul anilor 2000.

Mai e de notat că Bernea e fiul lui Ernest Bernea, un sociolog și cunoscut ideolog legionar. Unele din cărțuliile scrise de om în numele Legiunii sunt disponibile pe Internet, pentru cine vrea să-i savureze ideile. Horia Bernea a declarat, pentru Formula AS, că tatăl său s-ar fi dezis de grupare după moartea lui Iorga, pe care-l admira, zicând că „Am crezut că intru într-o organizație de dreapta moderată și m-am trezit într-o mișcare extremistă”, dar asta nu l-a scutit de represaliile comuniștilor. Să zicem că-i așa – și tot a fost un pic cam târziu, legionarii aveau deja în plamares asasinarea a doi prim-miniștri și destule alte crime. Nu e prea clar care e viziunea lui Horia Bernea despre legionarism, însă e clară părerea sa despre homosexualitate – răspunzând la un sondaj din Observatorul Cultural, fostul director al MȚR-ului s-a declarat un sisținător al păstrării articolului 200 în legea penală – un alt motiv pentru ultraortodocși să strige sacrilegiu.

Ce uită domnii indignați este că MȚR-ul nu este un muzeu privat sau o casă memorială și că viziunea muzeală inițială nu trebuie să rămână bătută în cuie. Ca orice instituție similară, muzeele evoluează, o dată cu ahiziționarea de noi piese, cu cercetări noi și cu schimbarea interesului publicului. Iar cinematograful e, oricum, parte a muzeului doar din punct de vedere fizic, nu există legătură înte programul artistic și expoziții. Acel cinematograf difuzează filme de nișă, din circuitul festivalier, în general românești și europene, o alegere care nu trebuie făcută cu acceptul unor indivizi rămași încremeniți cu nasul în cărticica șefului e cuib.

Nu-i obligă nimeni să vadă filmul dacă nu vor – acesta e singurul drept pe care pot să și-l aroge. Programul nu (mai) trebuie făcut de filolegionari.